«Invocaţia poetului („dă-mi putere să fiu mut”) înseamnă ceva mai mult decât un banal şi facil martiriu liric: refuzul frazei goale, al vidului exprimării plate, fără sens. Alteori „ruga” vizează un „leac” contra efemerităţii timpului individual: „Fă-mă piatră adormită-n veac,/ Timpul hulpav lasă-mi-l pe stern,/ Vreau căpătâi o mâna de etern/ Şi veghea pădurilor – leac”(O mână de etern). Există însă şi un alt sens al invocaţiei lui Coman Şova, mai stenic, mai pământesc. În maniera vechilor implorări către zei şi elementele naturii, poetul pretinde liric şi... gospodăreşte: „Doamne, dă-mi un ochi de soare/ Să torn dinţi de bronz pentru greblat/ Dă-mi din lăstărişul forţei tale/ Râvnă-n meşteşugul ce mi-ai dat.// Fă din fier să crească bogăţii,/ Ţărna să se facă portocale/ Şi să coacem roada sântelor mării/ La zeiţe tinere în poale.// Doamne, dă-mi şi rodii, pâine caldă, vin/ Strigătul copiilor ce-aşteaptă/ Să se işte-n aer de pe şoldul plin/ Ca să-mi ducă sângele în faptă”. (Ruga fierarului).
În piesele de factură simbolistă invocaţia acuză un exces de zel coloristic. Nici sensibilitatea simboliştilor francezi, nici aceea a lui Bacovia nu ajung pentru a motiva monocorda derulare şi revenire a „griului” care – în versurile lui Coman Şova – pune o surdină perceptibilă pe frumuseţea posibilă a multor strofe: „E atâta gri în vorbă şi port atâta gri, –/ Prieteni gri veghează pe alţi prieteni gri,/ Nesomnuri gri, în sânge brăzdează urme gri...// Citesc aceeaşi carte cu glas de ceară gri,/ Cad păsări ameţite înfrânte de tării./ E-o slujbă ne-ntreruptă cu obositorul gri... ” Într-adevăr, cam obositor, aş zice chiar agasant când o acompaniază pe Doamna gri. Repet, în ciuda unor sugestii realmente tulburătoare, cele două poezii ajung, în cele din urmă, prea demonstrative, ca un foc („gri”, dacă vreţi) de artificii la zilele faste. În schimb, Cuib de silex este o muzicală absorbţie a astrelor în cuvânt („Am să leg de-o vorbă luna,/ S-o aduc încoace calmă,/ Să-i fac boltă sub un crater/ Stins în palida ei palmă”), iar Alunec, Cu palmele de var, Efemeridă şi Nomenclatură păstrează necontenit o demnitate gravă, un ritm pulsat înspre marile speranţe sau înspre marile renunţări. Cu palmele de var poate fi o „erotică”, dar poate fi, în egală măsură, o „atitudine” în faţa destinului trecător: „Despică-ţi cale-ngustă prin luturi şi căderi,/ Pe crusta cenuşie din somnurile sparte,/ Adaugă alinare pe tâmpla mea un ieri,/ Un vesel azi, un mâine şi-un departe.// Cu braţe însorite apleacă-te spre mine,/ Ocean cărunt, târziu, fără hotar,/ Pe valuri înnoptate de toamne te voi ţine,/ Deasupra, neatinsă, cu palmele de var.” »
„Scânteia tineretului”, 6 noiembrie 1970
