«Poet cu o structură romantică, vizibilă îndeosebi în primele sale volume, Coman Şova îşi deschide cartea de debut cu un autoportret revelator în acest sens:
„Veghez printre cuvinte rătăcit,/ Cu braţele-alungite în rece alb de lună,/ Păianjen de lumină în marmură adormit/ Când drumurile-s sparte de zgomote şi tună”. Legitimarea poetului se produce prin coerenţa universului său liric, în centrul căruia el situează o metaforă larg cuprinzătoare, nevoia de alb, culoarea purităţii acoperind o sferă metaforică pentru tot ceea ce poate cuprinde aspiraţia spre idealul imanent existenţei umane, după cum mărturiseşte chiar poetul: „Totuşi, în acelaşi fel plâng/ Ca toţi cei care plâng/ Când au nevoie de alb” (Nevoia de alb, din vol. Cuvinte de reazem, 1977). În privinţa opţiunii poetice, ni se pare interesantă alegerea griului pentru o virtuală opoziţie alb/gri, unde griul pare să semnifice materialitatea existenţei terne, de vreme ce alterează spiritualul („Şi gri să curgă dintr-un duh rănit”, Duh rănit) sau imaginea universului („Şi privirea stoarsă de privelişti gri”, Lângă).
Poet al armoniei sau armonizării lumii, Coman Şova are un dialog cordial cu divinitatea („rugile” sale din poezia de tinereţe exprimând aceeaşi nevoie de puritate, mărturisită metaforic în „nevoia de alb”) şi idealizează existenţa prin sublimarea realizată ca transfer în vis sau în visare: „Visez un loc” – mărturiseşte încă din Astrul nimănui (1970) poetul, semnificativ pentru toposul din toată poezia sa. Spaţiul dominant în lirica lui Coman Şova este un spaţiu securizant în ipostaza „grădina lumii” proiectată după modelul paradiziac. Poetul
„confecţionează” o lume purificată prin prospeţimea şi simplitatea ei, prin candoarea naturii şi a eului liric care o cuprinde. Acest decor liric corespunde unei puternice nostalgii a originarului afirmat mai degrabă într-o elementaritate a imediatului, decât în dimensiunea cosmică, întrezărită totuşi şi aceasta în confesarea unui ideal: „vreau să mă simt ca la început/ când eram în lava fierbinte/ sub ochiul lui Dumnezeu/ laolaltă cu mările şi munţii” (Renunţare). Utopia paradisului paşnic constituie cu certitudine toposul pe care-l gândeşte ca să-l perpetueze, după model, poetul doritor de adamism:
„Visez un loc de pace cu animale blânde/ şi pini stufoşi cu ace argintii” (Visez un loc). Regăsirea plenitudinii originare în natura exuberantă se realizează în poemele lui Coman Şova nu printr-o evaziune din citadin, ci printr-o fabuloasă invazie a naturalului peste civilizaţia urbană, în ultimă instanţă – o înfrângere şi o cotropire a citadinului de către natură: „Am văzut o pădure în marş/ pe asfalturi fierbinţi// O pădure de foioase şi conifere/ cu galerii nesfârşite de păsări/ invadase oraşul./ Un fagus silvatica îşi rezema coatele de Intercontinental...” (Vis şi tumbe). (...)
Cronotopul fundamental urmează același model al utopiei paradisiace, în care timpul se oprește într-un prezent îmbălsămat cu veșnicie, desemnat de poet prin acum și astăzi. Dar, în poemele lui Coman Șova, exaltarea vieții prin exaltarea prezentului nu apare în sensul hedonist al motivului „culege trandafirul”, ci în acela moralist, mai degrabă, care nu acceptă amânarea clipei și impune consumarea activă a existenței, ca în poemele Acum, Ai putea fi, Drum sau Gong: „iubito, fii astăzi, eu sunt fără mâine”, se autodefinește autorul, care crede într-o terapeutică a acțiunii, dezvăluită în Monolog. Confruntarea poetului cu timpul aduce, desigur, performanța memorabilă sugerând frustrarea omenească:
„Ziua e plânsă/ Și ora e mare/ toamna-i în toate/ în trup înserare/ și ziua e miercuri/ și ora e miercuri/ și peste rotirea a sute de cercuri/ în liniștea caldă/ și dulce/ de roade/ poema mea-ngână/ silabe/silabe” (Silabe).
„Nevoia” de alb corespunde și nostalgiei începuturilor ca multitudine de posibilități ale vieții. Tendința întoarcerii spre elementar și originar orientează și opțiunea anatomică a poetului, și anume motivul foarte frecvent al sângelui, care înseamnă, în primul rând o subterană misterioasă a universului vizibil, alt spațiu securizant, unul interior corespunzând centrului vieții, în consens cu afirmația din Vechiul Testament, care identifică sângele cu viața: „Tu sânge luminos mai luminează / acest chip de bărbat ce pare că sunt eu” (Noapte de Paști). Motivul participă la exprimarea marii treceri, a sentimentelor intense ca iubirea, a evaziunii din imediat, a concentrărilor autobiografice. Poetul se recunoaște în „sângele acesta plin de amintiri” (Gong) și vede „fantome ale cailor albi/ galopând/ în umbra pădurilor din sânge” (Peisaj).
Ca orice poet autentic, Coman Şova nu lasă posibilitatea traducerii exacte a motivelor sale simbolice; acestea constituie metafore generatoare de conotaţii rezultate dintr-o ambiguitate fertilă propusă cititorului spre o continuă descifrare, şi prin urmare, putem întrezări în motivul sângelui secvenţe din viaţa interioară, din trăirile poetului: ca topos esenţial, al trăirii/ închipuirii,
„sângele” adăposteşte performanţele aventurilor eului liric. Al doilea motiv care particularizează universul liric din poezia lui Coman Șova este inelul, substitut al cercului în desemnarea perfecțiunii. Obiect misterios care aduce numeroase conotații, inelul (de argilă, de platină, de sânge etc.) leagă, împlinește și armonizează lumea și destinul.
Apare interesant integrat în constelațiile de motive obsedante, cum ar fi, de exemplu, eros−vis−sânge−inel, ca într-o frumoasă poezie de dragoste în care iubirea este absolvită de carnal prin transferul în vis/visare, ca sublimare poetică: „Mai treci prin fața ochilor subțire,/ Să crească umbra în poeme,/ E doar un pas și vine-o nemurire,/ O noapte întâmplată mai devreme.// Iernile și câinii mei te-așteaptă, / O, dacă ai ști că eu sunt cel/ ce-n visul tău uitat îndreaptă/ în mare taină-al sângelui inel (...)” (Umbra din poeme). De asemenea, autoportretul din Puls adună bine inspirat obsesiile majore ale autorului: sângele−marea trecere−livada cu fructe ca paradis material: „În sângele care trece prin inimă/ de șaptezeci și două de ori pe minut/ și de o sută patruzeci de ori/ când viața o cere,/ în silabele tâmplelor arse în toate cele mărturisite/ și nemărturisite/ Sunt eu/ împodobit de erori/ ca o livadă de fructe”.
Eveniment rezumativ sau reprezentativ al vieţii în lirică, iubirea se înscrie şi ea în unitatea mişcării poetice, autorul fiind înclinat să o absolve de carnal, să o transfere în vis/visare sau să o amâne, ca într-o variantă a motivului arghezian „logodnică de-a pururi, soţie niciodată”: „Putem întârzia privindu-ne/ E un pustiu de mesteceni tăcut/ Mâinile îşi pot iubi exilul/ Alunecând uşor peste umeri,/ E un pustiu de mesteceni tăcut,/ Se lasă trupul învins de cuvinte/ Putem întârzia privindu-ne/ Şi aer albastru de rugi se aprinde/ Putem întârzia privindu- ne/ Prin oboseala aceasta/ Putem întârzia.” (Putem întârzia, din vol. Marival, 1974).
Tărâmul complementar vieţii este acela al visului ca substitut al spaţiului tanatic prin echivalenţa mai veche dintre somn şi moarte. Ciclul Citirea în vise din volumul antologic Nevoia de alb stilizează în notă personală lumea de dincolo, adică propune o ipostază a spaţiului ei insecurizant, în care poetul îşi găseşte rostul de a îmblânzi imaginea morţii: el îi cere lui Dumnezeu „calul alb şi blând” pentru a pleca „într-o lume mare cu tăcere-n geamuri”. Patetismul strigătului „opreşte trecerea” este înlocuit cu tandreţea firească a motivului copilăriei: „Nu mai vreau, Părinte, să mă-ntorc copil” (Stare de târziu).
Realizarea şi sintaxa motivelor îi conferă unitate şi originalitate discursului poetic din cărţile lui Coman Şova, reconfortant prin exprimarea frumosului din trăirea omenescului, după cum ne confirmă şi prefaţa la volumul antologic Nevoia de alb, semnată de criticul Nicolae Balotă. De la o carte la alta, farmecul lecturii decurge însă şi din sugestia onirică indusă de plutirea imaginilor într-un univers poetic în care viaţa este trăită ca vis, atestând cu fineţe condiţia poetului şi a poeziei sale.»
Din vol. Nostalgia himerei, Bucureşti, Editura
Vinea, 2007, p. 221–225
