« Structură de reflexiv, poetul are voluptatea rostirii muzicale, în care repetiţia marchează un instinct al ludicului şi gratuităţii, ca în poemul Silabe: „Şi ziua şi ora şi toamna mă doare,/ Şi ziua e plânsă şi ora e mare,/ Şi toamnă-i în toate, în trup înserare./ Şi ziua e miercuri şi ora e miercuri,/ Şi peste rostirea a sute de cercuri,/ În liniştea caldă şi dulce de roade,/ Copila mea-ngână duioase silabe”. Treptat, autorul dă versurilor un plus de naturaleţe, acordându-le la „ritmul respiraţiei”, al ochilor şi vocii sale (Facerea). Nota personală se iveşte mai ales în adoptarea unei conştiinţe de artizan, ce-l determină să revină asupra unor poeme mai vechi, în care operează modificări substanţiale. Este şi cazul poemului Silabe, reluat în volumul Unul cu altul (1983), care mai păstrează doar câteva elemente ale poeziei citate anterior. Coman Şova practică cu predilecţie o poezie meditativă, în care temele consacrate – cum ar fi dragostea, moartea, criza mondială, problemele ecologice ale planetei etc. – sunt dezbătute cu gravitate, cu un patos mereu temperat. Poetul citadin înregistrează evenimentele cotidiene cu un ochi atent atât la agresiunea civilizaţiei moderne, cât şi la ritmurile sempiterne ale naturii, cum e, de pildă, cazul poemului Eveniment. Fenomenele naturii primesc în percepţia sa o dimensiune stihinică: „Văd o pădure în marş/ Pe asfalturi fierbinţi/ O pădure de foioase şi conifere/ Cu galerii nesfârşite de păsări/ Invadeaza oraşul/ Un fagus silvatica/ Îşi reazimă coatele de Intercontinental/ Păsările dirijează autobuzele”... Pastelul devine o formă de dialog cu misterele naturii miraculoase, supusă agresiunii unei civilizaţii a maşinismului. Iată un poem edificator pentru etapa maturităţii, caracterizată de o caligrafie elegantă şi discretă a vieţii interioare: „E atâta linişte în noaptea aceasta,/ ca după o fecundare rodnică/ Cerul se sprijină pe doi plopi/ şi pe nesomnul meu/ aşteptarea e nesfârşită./ Numai frunzele sunt nerăbdătoare” (Nerăbdarea frunzelor). Volumul Căderea fructului (1989), din care am citat, e edificator pentru starea de veghe a poetului, cutreierată de brizele unei melancolii calme, senine, dar nu lipsită de unele accente de dramatism, abia schiţat, cu un creion de jurnal intim.»
Dicționarul scriitorilor români, R‐Z, coordonare şi revizie ştiințifică Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucureşti, Editrura
Albatros, 2002, pp. 467‐468
