«Doar aparent liniştită este poezia pe care o scrie astăzi Coman Şova. Fără a fi ajuns la o împăcare cu sine şi cu lumea din care descinde, autorul ne iese în întâmpinare „aproape” calm, întrucât „cerul se sprijină pe doi plopi/ şi pe nesomnul meu”, după o chinuitoare, prelungită noapte de aşteptare (Numai frunzele). Comunicarea este directă şi de aici semnul unei totale sincerităţi: „Sunt vulnerabil ca o ninsoare” (Destăinuire). Structurat mai ales pe un sentiment al iubirii, într-o mereu nuanţată lucrare, recentul volum de Poeme ne dezvăluie un condei remarcabil, capabil să transforme în metafore deloc obişnuite cenuşa arderii de tot. Chiar dacă acum cel care scrie aceste versuri se află „în aşteptarea altei bătălii” , el nu poate uita că rămâne încă „pionul/ sacrificat mereu” (Şah). Bătăliile care s-au purtat, cel puţin în amintire, acum pentru mai târziu, refac un drum ţesut cu destule înceţoşate surprize. Un abur de regret, ca adierea unei miresme peste caişii cu coroana spartă, lunecă prin lumea acestor poeme. Citim o durere mocnită, acum decantată de gestul treziei, în poeme de o autentică, adâncă vibraţie precum Pietre de moară, Accident pe autostradă, Vis de toamnă, Durere, Spini ş.a. Iată cum, într-un poem autobiografic, de o intensitate care se cuvine reţinută, Coman Şova sugerează ciocnirea dintre aspiraţie şi potenţarea ei: „Tata nu mai ştie ce vrem (...)/ prea vrem să vedem,/ prea vrem să ştim,/ prea vrem să avem,/ prea vrem imposibilul”... (Adolescenţă). Poetul este însă un om al cetăţii şi de aceea versurile sale de azi se contaminează de freamătul străzii, de acest necontenit flux în care se vede prins. Atmosfera citadină cu parcuri desfrunzite, cu trecători grăbiţi, cu firme colorate, cu ţipete de claxoane (cine-a zis că-i claxonatul interzis?), cu şoferi obosiţi şi tramvaie aşteptate, cu o repede, prea repede trecere, inspiră versuri de o admirabilă forţă. Când grav, când ironic, poetul însoţeşte
„o pădure în marş/ pe asfalturi fierbinţi” şi îşi aminteşte cum „păsările dirijau autobuzele,/ troleibuzele, taximetrele şi furgonetele/ către linia de centură” (Vis şi tumbe).
Cartea, una dintre cele mai bune apărute în ultima vreme, conţine şi frumoase poeme despre ţară. Iată unul dintre acestea: „Patria mea/ se întinde/ de dincolo de Burebista/ până azi,/ din două miliarde de oameni/ un miliard/ a murit/ apărând/ hotarele” (Veghe).
O carte nouă de Poeme, aşadar, recomandând un poet adevărat care publică destul de rar şi pe care criticii nu-l prea trec în listele lor sărbătoreşti.»
„Contemporanul”, 28 noiembrie 1980
