«Pe drept cuvânt, mulţi se vor întreba ce caută o carte de versuri cu tematică nesilvestră în paginile unei reviste de strictă specialitate. Răspunsul nu este greu de dat: pe lângă aceea că poetul este silvicultor la origine (absolvent al liceului silvic din Roznov, fiu de maistru de exploatări forestiere), pădurea, peisajul împădurit constituie pentru el o permanentă sursă de inspiraţie, un topos cu certe valenţe etico-estetice pe care nu uită să le valorifice în majoritatea creaţiilor sale artistice. Vedem aici nu numai o continuitate de profesii şi activităţi silvestre, ci mai ales nevoia de a găsi în pădure un refugiu, un spaţiu de referinţă pur şi frumos, în care sufletul zbuciumat al autorului găseşte alinare şi se scufundă în apele uneori limpezi, alteori difuz lăptoase ale visului, satisfăcându-şi nevoia existenţială de alb. Prin aceasta, prin gândul său imaculat, Coman Şova aparţine silviculturii şi face parte din perimetrul estetic al acesteia.
Bun cunoscător al pădurii, privită ca fenomen ecologic şi psihosocial, poetul mânuieşte cu măiestrie noţiunile ştiinţifice, creând atmosferă şi peisaje de o tulburătoare introspecţie, mizând pe efectele consonantice şi de transferare a limitelor şi perspectivelor prin intermediul speciilor forestiere: „Cerul se sprijină pe doi plopi/ şi pe nesomnul meu/ aşteptarea e nesfârşită/ ah pulsul/ frunzele sunt nerăbdătoare” (din Cercuri concentrice) şi „Pădurile visate îmi umbresc trupul/ până dincolo de da/ văd ape plutind aburos în văzduh/ fantome ale cailor albi/ galopând/ în umbra pădurilor din sânge/ până dincolo de nu”(din Peisaj). (...) Poet instruit în şcolile silvice, Coman Şova nu prezintă pădurea la modul general, ca totalitate, ci ca pe o entitate bine individualizată, cu o geografie proprie, constituită din arbori care poartă un nume distinct. Ea poate fi de aceea uşor localizată, ca la Eminescu, Sadoveanu, Labiş şi alţii. Iată câteva exemple: „Pădurile de brazi nu se înalţă niciodată/ Din sămânţă de iarbă” (din Amprente); „Vom călca umbra paltinilor în picioare/ ca pe toţi anii aceştia/ şi vom ajunge ţinându-ne de mână/ în spatele nopţii”; „Putem întârzia privindu-ne/ E un pustiu de mesteceni tăcut” (din Putem întârzia); „Visez un loc de pace cu animale blânde/ cu pini stufoşi cu ace argintii” (din Visez un loc); „Cad ramuri de tisă peste patul de nuntă” (din Nunta de aur). Vocaţia ecoepistemologică nu se opreşte aici. Poetul surprinde degradările de mediu, pe care le urmăreşte până la ecourile lor metaspaţiale şi ne introduce într-o erotică deformată, bântuită de spaime şi viziuni escatologice, echivalând cu izgonirea dintr-un paradis terestru: „ ... ne ciocneam unul de altul/ ne izbeam de arbori de pietre/ de animale de umbre de ţipete de cucuvăi/ De teamă şi disperare/ am apucat mâna călăuzei/ era rece/ străină/ de lemn” (din Călăuza). „Sunt copac de alee/ ... singura mea bucurie/ este atunci când îndrăgostiţii/ şi copiii rup flori şi ramuri/ şi aruncă după fructele mele/ cu pietre” (din Copac de alee). Speranţa nu este cu totul pierdută. Există o cale de regenerare: ea stă în nevinovăţia copiilor.
„În mâinile copiilor/ lemnul înverzeşte din nou” (Reînviere).
Nu putem încheia seria exemplificărilor fără a sublinia o dimensiune insolită şi extrem de interesantă a poeticii dorului de alb de estetician silvic a poetului. Redăm spre exemplificare aproape integral poezia Vis şi tumbe, atât pentru frumuseţe, cât şi pentru faptul că poate fi considerată un comentariu la o estetică a pădurii: „Am văzut o pădure în marş/ pe asfalturi fierbinţi/ O pădure de foioase şi conifere/ cu galerii nesfârşite de păsări/ invadase oraşul/ Un fagus silvatica/ îşi rezema coatele pe Intercontinental/ Păsările dirijau autobuzele/ troleibuzele taximetrele şi furgonetele/ spre linia de centură/ sămânţa plopilor piramidali/ începuse să rodească/ în răsuflarea trecătorilor/ pe umerii statuilor de bronz/ între vorbe/ pe toate scările de marmură şi neon/ pe fumul ţevilor de eşapament/ în părul despletit al fetelor/ Din cinematografe ieşeau/ păduri tinere de mesteceni/ alimentarele erau pline/ de fructe sălbatice/ şi ouă de dropii/ Pe bulevard/ pinii/ înălţau un castel de cetini/ pe coloane dorice/ în mijlocul pieţii/ stejarii/ ridicau un monument/ cât un anotimp ploios/ fără umbră”.
Deşi pădurea este iubită solar, ca-n basmele populare, nicăieri nu se spune explicit acest lucru, discreţia fiind, după părerea lui Nicolae Balotă, o trăsătură fundamentală a poeziei lui Coman Şova. La fel ca în folclor, autorul preferă să se exprime prin alte dimensiuni, mai semnificative. Pentru el pădurea este mare, frumoasă, mitopoetică şi de nepătruns, polarizând într-un topos nediferenţiat şi infinit, deopotrivă lumini şi umbre, viaţă şi moarte, iubire şi dezamăgire, fericire şi durere, împlinire şi nonexistenţă. Este o undă de lirism kaloerotic ce vine din adâncuri, de dincolo de eul interior, aducând la suprafaţă seva pădurilor verzi, cu atmosfera lor de vis şi eternă iubire. »
„Bucovina forestieră”, nr. 1‐2, 1998
