«La cel de-al patrulea volum de versuri, Coman Şova, parcimonios cu prezenţa sa în presa literară, dar cu peste două decenii de activitate, pare a fi atins două dintre ţelurile râvnite de orice poet: o mare limpezime a limbajului, debarasat de inutil, de artificiul şi încărcătura voită, şi apoi, o reală profunzime a ideilor. Poetul nu mai clamează, puţin retoric, ca în alte volume, ci încearcă şi de cele mai multe ori reuşeşte, într-o osmoză ce aminteşte de canoanele poeziei orientale, mai precis a faimoaselor tanka japoneze, o exprimare lapidară, perfect inteligibilă, a unei profunde idei de viaţă, sub haina unei singure metafore pe cât de limpezi pe atât de stăruitoare în memorie prin vigoarea şi ineditul ei. Aceasta ca stil, poate şi ca manieră, căci, surprinzător, faţă de precedentele volume, unde era mai implicat în social Coman Şova apare de astă dată ca un poet al cotidienei condiţii umane, l-am putea numi chiar al marilor şi micilor bucurii şi necazuri omeneşti, al vieţii trăite plenar, în conexiunea imposibil de nesocotit a comunităţii sociale. Şi la fel de surprinzătoare par registrele stilistice, poate, uneori, cu vagi reminiscenţe din marii poeţi, în care se exprimă, reuşind, nu de puţine ori, versuri remarcabile. În Monolog, de fapt un limpede decalog al bărbatului şi bărbăţiei, poetul meditează: „treci prin visele lor/ ca o zi de duminică/ adu-le flori şi inele şi blănuri/ nu le aduce taine/ adu-le vigoarea jocul şi admiraţia/ nu le aduce înfrângerea/ să nu le cerţi/ să nu le bănui/ să nu le răneşti cu privirea/ nici cu tăcerea/ şi când te îndepărtezi/ ţine minte/ îndepărtează-te cu faţa la ele/ să pleci cu adevărat/ de acord cu toate vorbele”.
Erotica pare să-i inspire poetului cele mai pure şi incitante versuri, căci iată-l exprimându-se într-o autentică şi perfect clasică tanka: „a venit timpul/ să mă ascund/ în sângele unei femei/ pentru a înflori tânăr/ în alt anotimp”. (Timp) Şi într-un catren, o închegată şi lapidară metaforă ce ne invită să adăstăm asupra veşnicei noastre fugi prin timp: „păsări albe măturate/ de poalele grăbite ale femeilor/ cu bilete de voie/ pentru o oră de taină/ (Graba). Or, la fel, acest „lied” ca un solemn şi tainic rămas bun: „nu, de mult nu mai sunt printre voi/ păstraţi- vă vorbele bune/ m-aşteaptă un prânz de noroi/ m- aşteaptă miresele brune”.
În aceeaşi linie a meditaţiei asupra efemerului, concretizare a unui destin şi a unei traiectorii umane, ca o expresivă parabolă a inutilului şi a zădărniciei, iată aceste Pietre de moară: „pietrele ştiu să sfarme/ să turtească/ să prăfuiască/ orice/ fără alegere/ o construcţie un joc de copil/ muzicieni statui pacte/ minuni cancere liniştea/ iubiri păduri enigme–/ totul de-a valma/ şi când nu mai au ce/ pietrele/ încep să se macine/ între ele/ una pe alta/ să se subţieze/ şi să se piardă/ în nisip”. Sau, într-o manieră aparent populară, dar amintind de incantaţiile blagiene, acest sfârşit din Roua: „pe un cal sălbatic/ să alerg spre tine/ să cunun din fugă/ nopţile târzii/ tot ce fac să fie/ azi/ acum/ şi bine/ şi să las în urmă/ rouă de copii”; sau grava meditaţie din Numai frunzele: „e atâta linişte în noaptea aceasta/ ca după o fecundare rodnică/ cerul se sprijină pe doi plopi/ şi pe nesomnul meu/ nesfârşită este aşteptarea/ numai frunzele sunt nerăbdătoare.»
„România literară”, 11 decembrie 1980
