«Notaţie lirică scurtă, pe un ton de uşoară dezabuzare, de o melancolie irepresibilă, chiar sumbră, de o curgere molcomă în albii repede înghiţite de tăcere, uneori zvâcnindă ca un fulger mic şi electrocutant, narativă cu bună ştiinţă, mai ales despre propriul eu de un didacticism modern, ritmată şi rimată în câteva rânduri cu silnicie, într-un efort vizibil de potrivire a rimelor, curată şi bine curăţată de improprietăţile metaforice la modă – poezia lui Coman Şova pune în lumină o formulă aproape inconfundabilă. Rezolvarea poetică a sentimentului efemerităţii existenţiale, care domină această lirică este o chestiune de opţiune raţională în favoarea construcţiei artistice de tip lingvistic. Poetul se vindecă de ciudatul său „spleen” printr-un tratament cu „cuvinte”. Cuvântul este punctul fix de reazem, de care îţi poţi sprijini sufletul pentru a întoarce pe dos lumea, schimbându-i tenebrele în spaţii de lumină. Un poem ca Vindecare ( ultimul volum, Cuvinte de reazem, Ed. Eminescu, 1977) este întru totul specific: „Se vindecă ţărmul de umbrele noastre/ Şi altele vin pe valul întins,/ Întunecă ora nisipuri albastre,/ Pe vechile visuri azi-noapte a nins./ În sângele ars de nesomnuri şi chipuri,/ Pe anii surpaţi în goluri de ape/ E reazem cuvântul, omături, nisipuri,/ Şi luna-i departe, şi- aproape.../ Pe-aproape. ” (p. 17). Este aici şi atmosfera rea, neguroasă, dar şi soluţia ei, lumina compensatorie, necesară echilibrului.
Cuvântul ca generic, nu poate da totuşi iluzia, speranţa ochioasă. Trebuie să existe întotdeauna, bineînțeles acolo unde este vorba de o poezie autentică, cuvântul ce exprimă adevărul, capabil să solidarizeze în jurul său, ca în preajma unui nucleu, o lume a cuvintelor şi a conţinuturilor pe care le desemnează, apt să constituie, prin contagiune lirică un mit. La Coman Şova, punctul iradiant, obsesia coagulantă, este albul, învestit cu titlul şi calitatea de esenţă a lumii, a lucrurilor şi a fiinţelor, dar o esenţă ideală spre care se aspiră ca spre o necesitate. Numitorul comun al elementelor presupune o polaritate remarcabilă. Iată un alb fericit, sărbătoresc, invadator cu tandreţe: „E sărbătoare acum, aici, pe Armenească,/ Şi trează noaptea ce mă înconjoară./ Arama sună ca în preistorie,/ Aerul prin liliacul înflorit e alb,/ Alb, alb” (Noaptea trează, p. 6). Dacă acest alb spală întunericul, un altul îl multiplică făcându-l torturant:
„Nopţi albe în sudul şi nordul sufletului meu,/ Nopţi albe în sângele palid,/ Nopţi albe în vorbele ce ard/ Pe ridurile frunţii,/ Nopţi albe în carnea femeilor/ Unde cresc arbuşti roditori,/ Nopţi albe, nopţi albe.../ Singur,/ Cer cu stele căzute,/ Mă odihnesc în ochii lupilor blânzi” (Nopţi albe).
Preocupat de valenţele albului, Coman Şova este pe cale de a-şi închega un remarcabil mit poetic. »
„Săptămâna”, 28 aprilie 1978
