«Descoperi intrând în edificiul poetic al lui Coman Şova o poartă rareori folosită de poeţii din zilele noastre, una din augustele porţi ale liricii marilor epoci din vechime. Ea se deschidea spre sălile aulice unde răsuna verbul gnomic-sentenţios. Cu o simptomatică sfială, când nu cu teamă, anomia secolului nostru târziu evită sau chiar interzice accesul la poezia imperativă a comandamentelor, a austerelor învăţături morale. Teamă de didactic? Mai degrabă fugă de tot ce poate identifica poetul cu condiţia atât de apropiată a profetului.
Coman Şova nu se teme să asume verbul celui învestit cu admonestarea, cu sfătuirea, să adopte uneori tonul apodictic, convingător al celui ce recurge – cu o înaltă conştiinţă a menirii sale – la modalităţile apelului poetic. Îndemnurile sale şi le îndreaptă, înainte de toate, sieşi, ca într-o carte străveche de învăţătură. „Acum spune ce ai de spus/ dărâmă ce ai de dărâmat/ înalţă ce ai de înălţat/ trăieşte ce ai de trăit…“ (Acum). Supunându-se parcă unui necontenit examen de conştiinţă, el se admonestează, se îndeamnă şi îndeamnă: „Mergi înainte oboseala va trece/ şi spaima că n-ai fi alesul alung-o/ Aleargă/ Ai putea fi…“ (Ai putea fi). O atitudine voluntaristă, atât de rară într-o vreme a destrămărilor, a derutelor, indică mai mult decât exprimă imperativele înseşi. Poetul ştie prea bine că vremea e târzie, că trăim la limita, că am ajuns la un sfârşit. De aceea, într-un Monolog tulburător, proiectează împotriva tuturor neputinţelor si nevointelor celui ce „nu mai are încredere“, „nu mai vrea să se poată“, „nu mai aşteaptă nimic“, crede că „totul s-a prăbuşit“, riposta celui ce creează în pofidă, în zodia sfârşitului.
Dar poetul se opune timpului secetos, în care îi este dat să trăiască şi să creeze, nu numai strunind coarda severă a imperativelor şi supunându-se propriilor sentinţe. Unul dintre îndemnurile pe care şi le adresează se referă tocmai la libertatea atât de necesară creaţiei: „… poartă libertatea la tine/ cum poartă cerbii steaua lor de aur/ în frunte“ (Steaua de aur). Purtând în sine această voinţă de libertate, chiar în anii maximelor constrângeri, el îşi extinde spaţiul imaginarului poetic, ca pe un corp al libertăţilor râvnite. Când realitatea este parcelată în ţarcuri, fantazia cutreieră zonele interzise ale visului, îşi permite tumbe jucăuşe. Poetul imperativelor dure cutreieră descătuşat tărâmuri dintre cele mai felurite. Căci, pentru el, verbul poetic este destinat revelării gravităţii ultime a destinului, ca şi a futilităţilor existenţei. În aceeaşi poezie (Floare albă), el numeşte ironic poezia „o treabă minoră/ a celor ce n-au altceva de făcut“, mărturisind totodată că soarbe cu patimă „nopţi întregi păscând cuvinte“.
Lipsă de prezumţie, degajare, iată semnele poetului „nefăcut”, autentic! Prima virtute a unui asemenea poet este supunerea la poezie. A scrie înseamnă în mare măsură a te lăsa scris. Rareori o voce lirică din epoca noastră şi-a mărturisit cu atâta cultică fervoare dăruirea către „Zeiţa”, inspiratoarea liricii sale: „Când uit de toţi de toate/ atunci vine Ea/ În mâna dreaptă în vârful peniţei/ în piept în ochi pe tâmple/ În pori în lacrimă în respiraţie în umbră/ mă ocupă pe de-a-ntregul/ Şi sunt al ei…” Stare de posesiune, îndeletnicirea poetică este iniţiere continuă. Poetul este condus de puteri dinafara lui „pe căi rătăcite”, ajunge „pe marginea nopţii”. Coman Şova privilegiază pasivitatea poetică a vizionarului ca şi a visătorului.
Pasivitate deloc programatica. Ea nu este doar reflexul unei atitudini a poetului fata de uneltele sale, ci si a unei orientari mai general „pasive” a imaginarului sau. Caci, acelasi poet care imprima un activism energetic versurilor sale sententioase, se lasa dominat, stapanit in viziunile sale de puterile ce-l depasesc ale firii, de ceea ce este dat, de destinul inscris prin „amprente” indelebile in fiinta si lucruri. Obsesia acestuia a datului strabate intreg spatiul poeziei lui Sova. Poetul revine in variante mereu altele asupra celor inscrise in fire.( ... ) Una dintre expresiile dramatice ale misterului identităţii apare într-o admirabilă Noapte de Paşti. Chipul Răstignitului îl conduce pe poet spre recunoaşterea propriului chip. În taina jertfei de pe cruce nu se întrevede, oare, adevărata noastră identitate profundă? Apelul la sângele Mântuitorului aminteşte căutarea Graalului în aventura iniţiatică a lui Parsifal. „Tu sânge luminos mai luminează/ luminează/ acest chip de bărbat/ ce pare că sunt eu”. De altfel, misterul întrupării Cuvântului mai apare asociat cu acela al chipului uman desăvârşit în poemul Facere: „… ai sădit un Fiu în carne omenească/ ca să le arăţi/ cum ai fi vrut tu să fie oamenii/ cum ar fi putut fi/ şi ei/ L-au răstignit”.(...)
Peregrinările pe tărâmul oniric sunt grupate îndeosebi în ciclul Citirea in vise. Poetul îşi desfăşoară aici toate resursele sale ca văzător – în sensul arhaic al cuvântului. El recurge prin vise, coşmaruri, proiecţii într- o lume „de dincolo”, imagini de apocalipsă, la modalităţile toate ale imaginarului oniric. Acel „se făcea că…” al celui ce-şi istoriseşte nălucirile este mereu subînţeles, când nu este exprimat. Sunt delectabile, chiar şi atunci când sunt neliniştitoare, toate aceste vedenii, apariţii, fantasme ce par să-l împresoare pe poet. Acesta aparţine prea mult timpului nostru pentru ca să mai accepte inocenţele romantice, ba chiar şi prefăcutele naivităţi suprarealiste ale celui ce se arată surprins de fantomele izvorând dintr-însul. El ştie că atunci când i se pare că înaintează pe un drum halucinant, peste maluri prăpăstioase, acesta este de fapt un „drum format din cuvântul drum” (Mărturisire de dincolo). Conştiinţa aceasta a poetului, înainte de toate cuvântător, îl petrece în toate peregrinările sale onirice.
Ce vede el pe aceste tărâmuri de vis? Mai limpede, mai clar chiar decât în reflecţiile sale, îl întâmpină incertitudinile identităţii sale. Acestea se fac văzute în lumea de aparenţe, de umbre şi lumini proiectate de el. Iată un exemplu elocvent al tulburărilor sinelui surprinse de poetul-văzător: „Eram ceva fără să fiu/ De chip nu-mi aduceam aminte/ ştiam că sunt eu / mă vedeam privindu- mă dar nu eram văzut/ sau eram fără să fiu/ şi mărturisesc ceea ce nu eram/ ceea ce fără să fiu eram” (Mărturisire de dincolo). Rătăcirile prin labirintul visului îngăduie întâlniri cu sinele trecut, cu făpturile pierite în timp. „Mai înainte de ceea ce sunt/ parcă fusesem altceva/ ce nu mai eram/ Începuse să apară fire uscate/ în mijlocul ierbii/ Eu alergam/ alergam după vietatea unui vis/ pe care-l uitasem/ Era şi ea acolo/ o vedeam aevea…” (Da, era). În viziunea onirică, „eu” nu este identic cu sine, eul e substituit prin altul, ca în poemul Nu mai eram: „Am mai observat că nu eu/ ci altul care eram eu/ vorbea pentru mine/ spunea da fără să creadă că da este da…”. Aproape toate aceste poeme onirice ar putea să cuprindă formula „se făcea că…”, introducând o ficţiune mai revelatoare pe plan liric, decât orice mărturisire directă, orice declaraţie subiectivă. Dar unele dintre cele mai stranii se scufundă direct în ceaţa fantasmatică sau într-o lume de „după apocalipsă”. Imaginile aparţin unui registru mai degrabă sumbru; visele de cele mai multe ori sunt coşmaruri, fantomele apar din noaptea simţurilor ca şi a raţiunii. Nu arareori, ele se arată în lumina lor fantomatică purtând semnele sfârşitului, al morţii. „Port cearcănul nopţii pe umăr/ iar nuferii de mult culeşi/ îmi luminează calea/ cu fantoma lor galbenă” (Fantoma nuferilor). E firesc ca, într-o sferă finală, eschatologică, „după apocalipsă”, totul să fie acoperit ca de un linţoliu al morţii: „… şi-au dispărut mioarele şi caii/ şi păsările s-au mistuit în frig/ şi a crescut lumina lângă noapte/ până când tremurând dinăuntru/ lumea aceea a mea a murit de tot”.
Într-o asemenea lume ce se află sub semnul thanaticului, poetul îşi proiectează fantasmele anxietăţii. O lume în care peregrinarea e rătăcire, umbrele sunt înşelătoare, iar călăuza este moartă, dacă nu e însăşi Moartea. Straniul poem Călăuza se încheie prin versurile:
„De teamă şi disperare/ am apucat mâna călăuzei/ era rece/ străină/ de lemn”. ( ... )
Citirea în vise a lui Coman Şova este una din mărturiile cele mai pregnante ale răului pernicios ce a invadat lumea, a cotropit sufletele, a amăgit şi abătut spiritele, a corupt existenţele în veacul nostru sângeros. Desigur, uneori, cum citim în Sfinţii tineri, „Se văd lumini aprinse”. Dar şi acestea ne vin parcă „de dincolo”, căci, în aceeaşi poezie poetul se întreabă, pe un ton dezabuzat: „Unde sunt dacă nu mai sunt”. ( ... ) Erotica lui Coman Şova cunoaşte şi ea incertitudinile şi anxietăţile, ca şi evadările în vis, dominante în lirica sa. Deşi fervoarea iubirii magnetizează existenţa şi lumea întreagă ia culorile pasiunii, deşi poetul poate clama: „ca un ac magnetic/ pe firul fără sfârşit al iubirii/ pasul meu se îndreaptă / spre tine” (Ţine minte), temerile nu încetează. Dimpotrivă, iubirea este întotdeauna pe marginea prăpastiei. Cum îndeamnă poetul într-o poezie sapienţială: „Când iubeşti cu adevărat/ teme-te/ singurătatea-i aproape…” (Teme- te). Iubirea se împlineşte rotund ca un fruct doar în puţine din versurile câte unui mic poem al rodului, precum în această Ambianţă ce aminteşte unele imagini picturale ale bătrânilor maeştri: „Suntem într-un măr desprins de pe ram/ Într-un cerc suntem cuprinşi/ În palma lui Dumnezeu/ Ana”.( ... )
Dincolo de toate turbulenţele pasiunii, de cearta sufletului cu sine, dincolo de coşmarurile, de anxietăţile şi cutremurele timpului, poetul râvneşte la „un loc de pace”, un paşnic eden al desfătărilor calme. În poemul Visez un loc, cu care se deschide ciclul Starea de târziu, el zugrăveşte cu un penel delicat şi aluzii la fericita lume a nevinovăţiei dinainte de căderea în păcat un tablou idilic al acelui paradis al voluptăţilor fireşti: „Visez un loc de pace cu animale blânde/ şi pini stufoşi cu ace argintii/ şi cerul sfânt ca miercurea-n amurg/ şi stâncile de psalm pustii/ să curgă apă lină pe prund de ceară moale…” – şi înşirarea locurilor, lucrurilor şi făpturilor edenice continuă. Fragmente de asemenea insule de pace apar uneori inserate în poemele maturităţii poetului. Deşi creşte umbra în poeme, deşi „ziua e plânsă” şi „toamna-i în toate” (Silabe), tonalităţile de cele mai multe ori elegiace ale poeziilor lasă să se întrevadă luminişuri. Suferinţele retrospecţiei sunt depăşite. Sinistrul nu împiedică expresia înseninărilor, amarul îngăduie dulceaţa de a trăi, fie şi în vis. Versificaţia însăşi devine mai puţin nervoasă, se instalează o prozodie mai armonioasă.( ....)
Atmosfera autumnală sau nocturnă e dominantă în aceste mici orfevrării lirice. Arta bijutierului uneşte în montura simplă a spunerii directe focurile stinse ale vârstei necruţătoare cu cele aprinse în amurg ale ultimei iubiri. Astfel în această mişcătoare Toamnă: „Se clatină vârsta, ne facem mai mici/ sub părul tău lung destrămat peste noi/ va fi un noiembrie aşa precum zici/ Şi-o casă pustie sub ploi”.
Cartea poemelor lui Coman Şova se încheie cu ampla construcţie metaforică a unor Cercuri concentrice, retrospecţie poetică asupra întregii existenţe. ( ....)
Nevoia de alb reprezintă, oare, o nevoie de tăcere a cuvântătorului? Verbul poetic nu se poate lipsi de linişte, ca şi roata de golurile dintre spiţe. Mânuind arta litotei, a zicerii concentrate, Coman Şova cunoaşte prea bine limitele cuvântului şi nevoia lui de tăcere. Discreţia sa poetică, lipsa de ostentaţie lirică ţin de o esenţială„nevoie de alb”. Printre turbulenţele timpului, în larma adeseori indecentă a istoriei, iată o carte de poezie adevărată, coaptă lent, în tăcere».
Prefață la Nevoia de alb, Editura Eminescu, 1996
