«Dacă admitem existenţa unei poezii a vârstelor – consacrată fiind, atât prin frecvenţă cât şi prin vitalitate, mai ales poezia adolescenţei, a mirării în faţa tainelor lumii – atunci poezia lui Coman Şova pare a se înscrie în acest perimetru descifrând sau, mai degrabă, transcriind în limbaj poetic semnele vârstei de mijloc, ale maturităţii. Există în acest spaţiu, dincolo de aburul melancolic matur şi „controlat” discret de ameninţarea unui ţipăt mereu reprimat care reuneşte, cum spuneam, toate versurile într- un registru vocal, dacă nu unic, în orice caz coerent, câteva puncte de reper, în funcţie de care poate fi reconstituită harta lirică a cărţii şi în care se înalţă adeseori piscuri atingând cotele poeziei adevărate. Îi reuşesc mai ales lui Coman Şova poemele „reflexive” concentrate asupra propriei condiţii, transmiţând acuitatea unei nelinişti, a unei nelămuriri interioare dramatice („Căutam ceva şi între timp despicam o vorbă în şapte/ Şi apoi iar în şapte şi iar în şapte/ Spunând zadarnic «am găsit»”), a unei dezamăgiri transformate firesc, în focar al unui univers întreg asupra căruia aruncă o lumină care pare împăcată, rămânând, fatal, neliniştită şi prin urmare, descoperind noi surse de nelinişte: „Să nu călcăm mereu şi îndărătnic/ Si iarba are o răbdare a ei...”, avertizează poetul sugerând însă exact contrariul: perseverenţa acestei îndărătnicii la care nu se poate renunţa. Ca urmare, universul liric are un uşor aer „convalescent” de revenire împăcată, dar plină de noi resurse, cu noi exigenţe, asupra lucrurilor. „Şi niciun fulg curat nu cade-n iarna asta” – iată un vers aproape bacovian. Astfel de desene sacadate ale emoţiei se întâlnesc la tot pasul: „În iarna caldă de zăpezi pioase/ Va ninge într-o joi/ Priviri apoase”.
Privirea este mai atentă observând „accesele” poetice ale universului: „Începuseră să apară fire albe/ În mijlocul ierbii” sau „E noapte peste tot, şi-n zi”, prilejuind versuri remarcabile. Aceleaşi efecte poetice de calitate pot fi întâlnite în momentele „autobiografice” văzute astăzi din perspectiva unei vârste dispuse să cenzureze totul: „Un inel de argint, parcă de argint,/ L- am întins primei femei întâlnite/ (...) Mi-l ia cu mână cu tot,/ Smulgându-mi-o din umeri,/ Aceasta se întâmplă când/ Cineva singur/ Se întâlneşte cu altcineva singur.” Printre punctele de reper semnalate pe harta acestei stări poetice pot fi identificate destule acorduri subordonate liniei principale. Regăsim poeme evocând părinţii („Striveşte-mi ceva înăuntru/ Ca să pot trăi mai departe frumos” sună un vers adresat mamei, dar nu în modul simplu elegiac sau patetic, ci trezind sentimentul unei prezenţe nu numai tutelare, ci şi acut necesare); poeme în care prezenţa copiilor sugerează o şansă a rezistenţei umane; poeme în care motivul „lumii ca teatru” capătă accente sarcastic-îndurerate; poeme în care prietenii rămân elemente de decor trădând obişnuinţe greu de părăsit. Toate acestea alcătuind, în mare, tabloul unei vârste reci sub care mocnesc, tăcute, căutându-şi albiile, elanuri surprinzătoare pe care, de pildă, dragostea de patrie le valorifică într-o desfăşurare amplă şi decisă, într- un poem în care cuceritorilor dornici de glorie le este opusă o siguranţă deplin acoperită de o istorie demnă:
„Întoarce-te înainte de a ne întâlni/ Căci dacă vii şi dăm ochii/ Ai să pleci plângând./ Eu nu te-am chemat”.»
„România liberă”, 3 martie 1978
