«Echilibrul calm, propriu eului poetic al lui Coman Şova îşi are sorgintea în conştiinţa apartenenţei anteice la natură, în ipostaza sa demiurgică („natura-i dornică mereu să dilate lumea” – spune, într-o poezie reluată pe coperta ultimei cărţi), în fascinaţia miracolului acesteia, teme predilecte şi tratate încă din cărţile anterioare. De la meditaţii pătrunzătoare, relevante prin „observaţiile” lor, cum sunt cele din Numai frunzele, de la proiecţii de-a dreptul cosmice, ca în Meteorologică, sau nostalgii de factură eseniniană, ca în Roua, poetul ajunge la notarea insinuării salvatoare a elementelor naturii în universul cotidian modern (Copac de alee), la viziunea unei adevărate insurecţii a unei naturi fabuloase, ca Vis şi tumbe. Această poezie, prin insolitul ei şi acel sentiment tonic de triumf al naturii în plin oraş modern, ni se pare o piesă lirică dintre cele mai reprezentative ale cărţii. E impresionant acest spectacol al naturii în care „un fagus silvatica/ îşi rezema coatele de Intercontinental”, „alimentarele erau pline/ de fructe sălbatice/ şi ouă de dropii”, „iar pe covoarele fermecate/ ale poienilor plutitoare/ iepuri albi/ făceau tumbe”.
Uneori metaforele, deducţiile speculative ni-l amintesc pe Sorescu (mai ales prin monologul pionului din Şah). Poemele lui Coman Şova atestă maturizarea unui poet adevărat care afirmă, generos, în unul dintre poemele sale (Adolescenţă) convingerea că „dacă tot vrem şi vrem şi vrem/ nu se poate să nu se poată/ tată”. Unul dintre posibilii „adolescenţi”, capabili să eternizeze o atare convingere, e şi Coman Şova, care, pentru că tot a vrut şi a vrut şi a vrut să devină dintr-un autor de poezii un poet cu un destin şi un mesaj liric original şi nou, iată, a putut. Or, în asta şi constă saltul de la adolescenţa la maturitatea poetului. »
„Scânteia”, 4 martie 1981
