«Nevoia de a exista se traduce la Coman Şova printr-o nevoie acută de puritate. De aici şi abundenţa de alb în poeziile sale. Dar în spatele purităţii se aude strigătul trupurilor însingurate: „Plouă cu femei singure/ şi câini de gheaţă vagabonzi/ (...)/ Femeia colorează aerul cu ţipăt/ cu insomnii cu forme/ când plopii ard de seminţe”. În miezul oraşului, singurătatea năvăleşte de pretutindeni. Ea e dincolo de ploaie şi dincoace de ploaie. Ea e aici. În acest cerc, alb, desenat cu creta. De aceea, pe străzi „aerul devine mai rece” şi „arborii mai tăcuţi”. Copii ce nu s-au născut încă, păsările şi frunzele se lipesc de umerii înfriguraţi, în timp ce aceleaşi „femei singure cutreieră lumea/ cu periuţa de dinţi în poşetă”. Sunt „păsări de noapte, nebune de cântec”, ele ascultă paşii nestatornici ce se perindă pe trotuar şi aşteaptă „ninsoarea cu fardurile-n mână”, pentru că doar această ninsoare le poate izbăvi. Femei singure, gonesc la volanul limuzinei prin tunelul unei lacrimi; ele fug „cu zeci de cai putere” de ele însele şi de singurătatea fără leac. Cu degetele subţiri şi lungi frământă o ţigară în cafenea. Ochii lor mari privesc oraşul ce se ghiceşte dincolo de perdeaua de fum. Fiecare dintre ele e o Diană vânată de reporteri şi câini. Ele cad pradă propriilor lor himere.
Viziunea lui Coman Şova, vorbesc despre viziunea sa asupra existenţei, e uşor romantică. De altfel, această atitudine existenţială, practicată în viaţă, nu numai în poezie, e caracteristică generaţiei sale. Mijloacele artistice prin care se realizează în poezie această viziune aparţin expresionismului. Lumea este redusă la un singur concept; în peisajele sale (unele ne duc cu gândul la tablourile lui Piliuţă) predomină, după cum am văzut, o singură culoare: albul. Este albul tinereţii, dar şi albul maturităţii. Albul cireşilor înfloriţi din haiku-urile chinezeşti, dar şi albul ierbii brumate. Poetul trăieşte într- o cameră tapetată cu „pânză de tort”, acoperită cu iarba peste care a dat deja bruma. Fereastra dă spre centrul lumii. Şi lumea se află concentrată într-un măr „desprins de pe ram”. În palma sa, Dumnezeu strânge nu numai sâmburii, ci şi coaja (...). Acest timp istoric e bolnav, bolnav de dezastre şi de revoluţii. Poetul trăieşte evadând într-o lume ciudată, unde bărbaţii sunt aur curat, iar femeile strălucesc ca nişte topaze aurii. Aici lumina se revarsă cu bucurie peste lacrimi. Aici nu există nici frig, nici conflicte, nici plecări, nici revederi dureroase. Când oamenii se îndrăgostesc, atunci ei sunt împinşi „în carne omenească”, într-un spaţiu plin de zgomot, de frig şi de conflicte mărunte. Acolo privirile zornăie peste tot, paşii măsoară căderea şi ţipetele cad în golul căscat dintre un eu şi altul. Pentru a evita căderea, poetul se refugiază într-un spaţiu alb. Nevoia de alb a lui Şova se suprapune cu nevoia de adevăr. De adevăr şi puritate. Intimă. »
„Convorbiri literare”, octombrie 1997
