«Gazetar şi publicist cunoscut, Coman Şova îşi transcrie în vers şi melodie discretă, adesea evanescentă, o serie de emoţii cotidiene. Poezia sa este deci una de notaţie delicată a celor mai diverse întâmplări, trecute, desigur, prin filtrul dens al unei reale sensibilităţi lirice. Câteodată, durerea este bine strunită în cercul fragil al versului. Ca în această memorabilă proiecţie a acelei zguduitoare seri de 4 martie 1977: „Arborii voiau să-mi spună,/ Să-mi spună.../ Dar am trecut mereu pe sub ei/ Neîngăduindu-mi răgaz./ Într-o seară/ Cu luna rănită de spaimă,/ Un platan s-a prăbuşit/ Peste noi” (Într-o seară). Sau în cealaltă variaţie pe aceeaşi temă, într-un registru mai prozaic, mai reportericesc: „A venit în timpul cinei dezastrul./ A despicat uşa în două şi a intrat./ A despicat viaţa şi somnul şi memoria/ Şi a ieşit lăsând pământul îndoliat.// Sub pleoapa de sânge a lunii/ I-am văzut trupul:/ Prăbuşea ziduri şi vieţi/ Lumina a tăcut...” (Lumina a tăcut). (...) Nu agreez, în genere, apelul criticii la biografie, dar, dacă am consemnat cele de mai sus, am făcut-o pentru a întări ideea că poeziile lui Coman Şova sunt realmente nişte frânturi de viaţă distilate (pe cât posibil) şi transcrise sub formă de versuri. Poetul îşi priveşte copiii, familia, nopţile şi zilele, în genere liniştite, se autocontemplă, nici evlavios, dar nici cu cruzime, în linia obişnuită a normalului, îşi aminteşte de părinţi şi de faptul că el însuşi e părinte, şi întâmplările domestice se fac imediat graţioase melodii sau eterice crochiuri pe care, atent, economicos, poetul le reţine. Nu de puţine ori în sens imperativ. Desigur, universul familial este unul la fel de important ca oricare altul, cu acelaşi drept de cetăţenie literară şi precum se ştie, poeţi străluciţi i-au dat expresii strălucite. Tot astfel, principiile morale s-au întrupat în versuri şi poezii memorabile, gnomismul fiind nu numai un apanaj al liricii antice, dar şi un domeniu fertil, ca oricare altul, al liricii moderne. »
„România literară”, 3 august 1978
