«Cu volumul de Poeme (1980) lirica lui Coman Şova se echilibrează evident, ca urmare a unui firesc proces de lămurire a poetului cu sine însuşi. E vorba, în primul rând, despre o remarcabilă proprietate a limbajului, de dispariţia numeroaselor disonanţe, de armonizare superioară la nivelul versului. Apoi, tendinţei de risipire, de atenţie proteică tentată să acopere orice subiect, ca într-un joc de performanţă, Coman Şova îi răspunde în Poeme printr-o sensibilă capacitate de concentrare.
Poetul constată o imensă fragilitate, care e deopotrivă a rasei umane şi a artistului, ca glas al speciei: „Sunt vulnerabil ca o ninsoare/ mă poate cuceri o stradă/ mă poate cuceri un zgomot/ o linişte în plus/ mă poate cuceri privirea unei trecătoare/ pădure subţire de fum şi apus”. (Destăinuire) Dar e vorba, în fapt, de ceva mai mult decât fragilitatea. Poeme întregi acuză vulnerabilitatea fiinţei la plenitudine. Omul lui Şova din această carte e dilematic: rupt între a asculta vocea nostalgicei împliniri şi a se apăra de ea ca de o himeră. Ca o graţioasă spaimă de amăgire. E, mutatis mutandis, acel amestec de atracţie irepresibilă şi respingere pe care îl suscită gravitaţia: „uneori/ ca bunăoară în după-amiaza de azi/ gravitaţia/ ce altceva poate fi/ mă trage şi mă cheamă/ de parcă i-aş fi sclav/ mă ţine strâns în pumnul ei/ nu cumva să mă împrăştii aiurea/ oasele nu mai rezistă/ o să-i facă jocul/ vor cădea mai jos decât carnea/ şi carnea o să cedeze/ căzând mai jos decât auzul/ şi auzul/ se va lăsa// eu/ voi mai stărui cât voi mai stărui/ şi- o să mă las mai jos.”
Înclinat mereu să dea glas inspiraţiei suscitate de eros, Coman Şova oferă în acest volum poemele sale cele mai bune, dar nu pe linia vitalismului, ci printr-o discreţie din care sensurile câştigă tocmai prin ne-numire, prin gestul hieratic, cu valoare de emblemă. Erotismul lui e aşadar mai mult o atmosferă care se adună, pur şi simplu prin acumularea de impresie, prin saturarea spaţiului afectiv. E aici poate ceva din secretul senzaţiei de echilibru pe care o degajă această carte. Căci altfel, registrul e larg, bine diferenţiat, de la desenul de mare siguranţă din Compasiune: „într-o după-amiază/ de vineri/ am visat/ o iubire împuşcată/ dar ochii care o plângeau/ nu erau aceiaşi”, până la comprehensiunea gravă dintr-un poem memorabil, cum este Femei singure:
„femei singure cutreieră lumea/ cu periuţa de dinţi în poşetă/ şi cu vorbele unei poveşti neterminate/ în batistele lor diafane/ femei singure/ devorând la-ntâmplare/ paşi nestatornici străini şi himere/ păsări de-o noapte nebune de cântec/ cu penele smulse si zborul căzut/ aşteptând ninsoarea cu fardurile-n mână/ şi gongul demult a bătut”. Dar nu numai atmosfera, discretă şi densă, particularizează această nouă faţă a poetului. Se disting cu claritate şi datele fundamentale ale unui dramatism transfigurat în registru foarte modern, cu o cruzime a notaţiei care, fără să frizeze ostentaţia, produce un impact puternic, ca în aceste versuri din Pe marginea nopţii:
„cineva îmi duce trena/ şi din când în când/ îmi aruncă în faţă câte o prăpastie/umblă cu grijă/ să nu clintească aerul/ dar spre seară/ trece o andrea vânătă/ ca un frig/ printre coastele mele/ vine altcineva/ scoate andreaua/ o aşază pe marginea nopţii/ mângâie cu palma uşoară/ locul însângerat/ apoi pleacă/ în jurul meu nu mai este/ decât nimeni/ dilatându-se în cercuri concentrice/ din ce în ce”.
Se prefigurau aici liniile unei lirici epurate de efectul exterior, mai puţin graţioasă şi mai mult întoarsă asupra sinelui rostirii. Mutare de accent pe care cea mai recentă culegere a poetului, Unul cu altul (1983), o confirmă. Nu e exclus, fireşte, acel gen de filigran sensibil şi lipsit de distorsiuni, ca o respiraţie de aer proaspăt: „A mea de mult acum şi peste zări/ O pot cuprinde-n arbori şi în iarbă/ În clătinarea plopilor pe mări/ În brazda macilor ce se întoarnă/ În sânge, respiraţii, iarbă, lapte/ În pânzele topite sub stelele de- acasă/ În curcubeie, irişi, dulcea carte/ În toate este ea, de vis frumoasă// Ca însumi fără moarte” (Ca însumi). Dar noua orientare o desluşim mai cu seamă într-un poem ca acela intitulat Când a nu fi, glosă shakespeareană plină de tâlcuri adânci: „Prinţe, suntem în zodia celor doi gropari/ Buzele lui Yorick s-au vestejit protestând/ Se bea din mustul unei crime mari/ Şi se aşază zaţul neliniştei în gând// Hârleţele sapă în cântec de tobe şi salve/ Se hămăie de pretutindeni aiurit/ Au pierit măscăricii cu tâmplele albe/ Şi Fortinbras prin frig s-a rătăcit!” Există şi un risc al acestei poziţii: excesul de radicalizare a conştiinţei, căderea în discursivitatea gravă, cu teză transparentă şi limbaj dificil. Coman Şova e însă, în general, ferit prin natură de acest pericol. El are capacitatea adresării directe, sugestivă şi încărcată de firesc: „Dau zgomot de ambreiaje/ Contra croncănit de ciori/ Dau obiecte de plastic viu colorate/ Contra garduri de spini/ Dau vedere la stradă circulată/ Contra buruieni şi urzici/ Dau asfalt/ Contra băltoace şi broaşte/ Dau tot dau toate/ Contra nimic/ Pe săturate”. E o subtilă nuanţă soresciană aici, ca şi în alte piese ale volumului, şi ea mărturiseşte predilecţia lui Şova pentru o lirică mai puţin sofisticată, în care rostirea împrumută ceva din exuberanţa actului ludic: „Plouă cu domnişoare şi fructe/ cu stafii de ingineri agronomi/ În jurul felinarelor/ stinse”.
Construită ca o antologie, dar intercalând şi o serie de poeme inedite, cea mai recentă carte a lui Coman Şova, Unul cu altul, marchează nu numai jubileul poetului, dar şi consistenţa unui demers liric care a crescut neîncetat, promiţând în continuare fertile împliniri.»
„România literară”, 17 noiembrie 1983
