«La şapte ani distanţă de ultimul volum – cifră fatidică în ordinea poeziei – Coman Şova revine cu o culegere de versuri, Nevoia de alb, răscumpărând toate avatarurile unei absenţe prelungite.
Nevoia de alb, Citirea în vise, Sfera, Starea de târziu, Cercuri concentrice – cicluri definitorii ale volumului, sunt tot atâtea trepte de iniţiere în labirintul dilemei lăuntrice, al incertitudinilor eu-lui – şi de aici jocul măştilor, al travestiului şi al metamorfozei: „Ajung sub osul frunţii/ Privesc cu uimire în jur/ îngrămădirea de taine/ de culoarea cerului de iarnă/ cibernetică pură/ Trec mai departe/ mă las în voia sângelui şi ajung/ în incinta mierlei de purpură” (Note de călătorie).
Firul Ariadnei într-un astfel de labirint, nu lipsit de proiecţii thanatice, de cercuri ale vârstelor şi de fantasme ale anxietăţii – îl reprezintă mersul în contra vântului:
„Când pentru toţi totul s-a prăbuşit/ tu să apuci din nou uneltele/ ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic/ dis-de- dimineaţă” (Monolog), dar şi convingerea compensatorie că Poezia, care îi este predestinată, îl va salva: „atunci vine Ea/ în mâna dreaptă în vârful peniţei/ în piept în ochi pe tâmple/ în pori în lacrimă în respiraţie în umbră/ mă ocupă pe de-a-ntregul/ Şi sunt al ei”.
Niciun fel de orgoliu trucat nu e în această predispoziţie de a te lăsa scris, dedat gravitaţiei ultime a imaginarului propriu. Dimpotrivă, o anume seninătate nu pasivă, ci împăcată cu lumea, decurge din ideea că eul străbate pe urmele altora, pe „amprente” ascunse în „firea lucrurilor”.
Din această obsesie a firii primordiale, Coman Şova construieşte un motiv recurent, expus în tonalităţi şi variante distincte: „şi ce se întâmplă se va mai întâmpla/ Priveşte sămânţa/ e leagănul întâmplărilor ce vor veni/ Priveşte părinţii/ prin ei/ un pas din drumul copiilor/ este făcut” (Amprente).
Reprezentările onirice din ciclul Citirea în vise, poate cel mai izbutit din volum, subscriu unei viziuni de apocalipsă contemporană în ton halucinant, abrupt. Formula lui „se făcea că... ”, prin care debutează, de obicei, visul nu introduce în vers niciun fel de romanţări ale contururilor, ale subtextului. Ochiul întors spre tărâmul de umbre e un ochean mai viu, iar peregrinările în somn se opresc, în cele din urmă, în aceeaşi zonă a ambiguităţii şi multiplicării sinelui, până la starea de criză: „Am mai observat că nu eu/ ci altul care eram eu/ vorbea pentru mine/ spunea da fără să creadă că este da...” (Nu mai eram).
Sfera e, prin excelenţă, partitura erosului, în contrapunct cu următoarele două cicluri ale volumului, marcate de apăsarea duratei şi a unei imanente treceri blagiene, care preschimbă totul. Poemele de iubire stau adesea sub zodia litotei, în transcrieri de filigran. Luminozităţi bine dozate încadrează spaţii de lamento viril ori de calm, izvorât din pasiunea împărtăşită:
„Acesta sunt eu sub amarele stele/ aceştia părinţii din care venim/ acestea-s păcatele/ vinde-le/ Opreşte doar clipa în care iubim”.
Starea de târziu şi Cercuri concentrice, mai complicate metaforic şi prozodic, sunt retrospecţii lirice ale propriului destin, ajuns în ore-limită, „până la marginea morţii”. Îngerul morţii bântuie printre rânduri, „dilată cercurile”, iar în interstiţiul astfel creat, o infuzie de luciditate amar-reflexivă umple golurile: „Albastru-i greu, ninsoarea lungă/ sub pensule de iconari” (Firească, poate). „Nevoia de alb”, niciodată clamată, ci doar şoptită, se clarifică în finalul volumului ca o aspiraţie spre clasicitate şi reconciliere cu lumea. Ici-colo, albul ninsorii capătă reflexe albăstrui, conotaţii funeste, ale sfârşitului reînviat dincolo de lucruri. De aceea metafora concentrată a iernii nu reprezintă o obsesie unicromă, ea e diversitate, sub un singur spectru al temperamentului apolinic.»
„Luceafărul”, 12 februarie 1997
