«Delicateţe, discreţie, subtilitate, inteligenţă, graţie, transparenţă, candoare – acestea sunt însuşirile imediat evidente ale poeziei lui Coman Şova. Noua sa carte, Căderea fructului, se citeşte cu plăcere (în mai puţin de o oră!) tocmai pentru că autorul îşi propune să-l însenineze, să-l încânte sau să-l îmbărbăteze pe cititor şi în niciun caz să-l provoace. Simplu şi prietenos în modul de a scrie, dispus oricând să-şi divulge intenţiile, poetul plăteşte până la urmă preţul pe care îl plătesc toţi oamenii generoşi: câştigă simpatia spontană a celor din jur, dar este repede uitat. Poezia sa, adevărată şi înviorătoare, ca o adiere de primăvară, nu lasă urme adânci în conştiinţe. Coman Şova nu ştie (sau nu vrea) să întreţină acel necesar conflict între el şi cititor, prin care mesajul devine un eveniment memorabil.
Şi totuşi, cât de plină de farmec şi de binevenită este o asemenea poezie, eliberată de ambiţia durabilităţii! Ea reprezintă un fel de sărbătorire a clipei, o manifestare cu adevărat gratuită. Vesurile lui Coman Şova sunt lipsite de calcul. Poetul pare să le scrie cu o nuia pe suprafaţa unei ape, dintr-un elan de moment. El se comportă ca un etern adolescent, refuzând să ia act de faptul că a devenit matur. (...)
Coşmarul poetului îl constituie trecerea la o altă vârstă. Într-un poem – Şi această zi – chiar este povestit un asemenea vis înfricoşător şi noi ne dăm seama că este înfricoşător chiar dacă poetul bravează, prefăcându-se că asistă ca un spectator la ceea ce i se întâmplă: „M-a absorbit şi această zi de 17/ precum m-a absorbit/ o altă vârstă/ peste noapte.// Acum stau confortabil/ ca într-un şarpe boa/ şi plin de curiozitate/ aştept/ să văd/ ce se întâmplă”. Nu, nu s-a întâmplat aşa cu adevărat, a fost doar un vis. Poetul nu a fost absorbit peste noapte de o altă vârstă, ci a rămas – prin candoare – adolescentul dintotdeauna. (...)
Demnă de remarcat este şi gravitatea de rugăciune prin care se caracterizează unele poeme, de exemplu cel intitulat Pe mine cel adevărat: „Pe mine cel adevărat de nimeni cunoscut/ caută-l./ Fără reazem sunt dacă nu mă găseşti.// Sunt în aripa muntelui de gheaţă,/ sunt în umbra cuvântului/ de toate zilele rostit/ şi în toate vieţile ştiut.// Nu mă cunosc dacă nu mă cunoşti./ pe mine cel adevărat de nimeni cunoscut/ caută-l”.
Coman Şova este o prezenţă luminoasă – chiar dacă nu orbitoare – în peisajul literaturii noastre de azi. Poeţi ca el întreţin interesul pentru poezie şi contribuie la păstrarea unei relaţii de comunicare firească între autori şi cititori.»
„România literară”, 13 iulie 1989
