«Prietenia ameninţă criteriile. Şi în bine, şi în rău. Sunt oameni pe care îi iertăm de greşelile lor, pentru că ne sunt apropiaţi. Dar şi invers. Sunt oameni cărora nu le observăm şi nu le recunoaştem valoarea, tocmai pentru că ne sunt prieteni. Cum adică să fie ei excepţionali, din moment ce ne sunt apropiaţi? I-am văzut în chiloţi. I-am văzut cu unghiile netăiate. I-am văzut spălându-se pe dinţi. I-am văzut băuţi. Cum să fie ei excepţionali? Există o psihologie, cu adevărat reacţionară, care acţionează ca un detonator, între prieteni.
O astfel de stare m-a bântuit, probabil, şi pe mine, de n-am deschis decât în această toamnă o carte pe care am primit-o în miezul verii: Coman Şova – „Nevoia de alb” – Editura Eminescu, 1996, cu o prefaţă de Nicolae Balotă. Îl cunosc pe Şova de 30 de ani. E unul dintre cei mai corecţi şi mai luminaţi oameni din amintirea tinereţii mele. Ne-am întâlnit în strada Brezoianu nr. 13, din Bucureşti, la sediul revistei studenţeşti „Amfiteatru”. Eu eram redactor student. El era secretar general de redacţie. Scria teatru şi era un bărbat frumos, stângaci şi delicat. (...) Tot felul de lucruri neobişnuite i s-au întâmplat, a trăit drame, a făcut un infarct, dar, lucru foarte rar, a rămas acelaşi.
Şi credeam că-l cunosc. Citisem cândva câteva încercări poetice ale sale (îmi plăcuseră, unele se regăsesc în finalul cărţii), dar nu-mi trecea prin cap că aş putea vorbi despre Coman Şova ca despre un poet excepţional. Cum altfel aş putea califica pe autorul, fie şi numai al acestei strofe: „E tare frig, iubito, hai să fugim de aici,/ noaptea e prea lungă, luceferi nu mai sunt/ văd două felinare din os de măscărici/ şi paznicii de noapte cu chipul de pământ”? În genere, tonul, atât de important în artă, e forţa autorului pe care era să nu-l mai văd, că prea ţineam la vechea lui prietenie: „Linişte ca-n sângele urşilor iarna/ când zăpezile uită să se mai oprească”. Dar cât de transparent şi savant e descrisă suferinţa, în această poezie, Spital: „Trebuie să port nitroglicerină la mine/ ca indianul laba de iepure/ Vecinul meu de pat îşi ia pulsul/ Femeia de serviciu a vrut să fie doctoriţă/ dar s-a luat cu altele/ Ninge ca în copilărie/ Sunt în miezul unui conflict/ Mi-e dragă floarea dintre geamuri/ Vecinul meu de pat îşi ia pulsul/ Aştept revelionul anului 2017/ ascultând un colind/ cu flori de măr/ şi lerui-ler”. Uneori, lui Şova îi ies sentinţe biblice pe gură: „Arama sună ca în preistorie” sau „O casă este un alt trup, / în care intri şi ţi-e cald” sau „Nu întotdeauna când fluieră cineva, / trebuie să stai” sau
„Eşti atât de departe mereu,/ tu care-ar trebui să-mi fii umbră”. Adevărate splendori de limbă română, parcă din texte cronicăreşti: „Ţipăt peste două maluri de prăpastie era/ Drum format din cuvântul drum” sau „Cineva se sufocă/ ameninţându-mă” sau „Încolo mersul în pas de tango/ Răzbeşte doar gălăgia luptei/ Şi eu/ Aşteptându-l pe Godot” sau „Eram chemat de urgenţă să fac minuni” sau „Sunt eu/ împodobit de erori/ ca o livadă de fructe” sau „Femei singure cutreieră lumea/ cu periuţa de dinţi în poşetă”. O excepţională poezie mi se pare Durere de dragoste: „Plouă cu femei singure/ şi câini de gheaţă vagabonzi/ plouă pustiu/ cu statui fără chip// Şi dincolo de ploaie e tot ploaie/ şi dincolo de tot încep fantomele/ şi unde se termină ele/ începe ea.// Femeia colorează aerul cu ţipăt/ cu insomnii cu forme/ când plopii ard de seminţe// Chiar aici în miezul oraşului/ singurătatea vine de pretutindeni/ nimic parcă/ nimeni parcă/ deloc parcă/ Doar o durere de dragoste/ care nu trece cu ceaiuri”. Senzaţional sugerează Şova încercarea morţii în Drum bun: „O pasăre-n spital a coborât azi-noapte/ şi mi-a cântat pe umeri a spirt amirosind/ a ciumăfăi de iarnă a iod a bube coapte/ a busuioc a slujbă a cruce de argint.// Cu glas de răpitoare a chicotit isteric/ ochi dilataţi de harpii pe un tavan de scrum/ a-mprăştiat răcoare în trup de întuneric/ şi despicând perdeaua mi-a croncănit: drum bun.” Poetul se simte „vulnerabil ca o ninsoare”.
Ceea ce Şova spune, la un moment, ar trebui să spun eu, citindu-i versurile: „Pe toate le numesc uimire”. Şi iarăşi o teribilă imagine a morţii, într-o pădure, în care călăuza se dovedeşte a fi chiar moartea: Călăuza: „M-am luat după Ea care ştia pădurea/ Fiecare copac al pădurii îl ştia/ fiecare piatră/ fiecare izvor/ Eram bucuros că am găsit călăuza/ şi ne-am grăbit să nu pierdem lumina/ Cu Ea voi ajunge mi-am zis/ Şi peste un timp nu foarte târziu/ deşi târziu era/ ne tot învârteam într-un hăţiş/ nu mai vedeam nimic în jur/ picioarele mergeau fără ţintă alandala/ cădeam în gropi în râpi în prăpăstii/ totul i se părea străin călăuzei/ ne ciocneam unul de altul/ ne izbeam de arbori de pietre/ de animale de ţipete de cucuvăi/ De teamă şi disperare/ am apucat mâna călăuzei/ era rece/ străină/ de lemn”. Acest final fenomenal, în care omul viu îşi dă seama că mâna călăuzei e rece, străină, de lemn ar trebui să facă parte din orice antologie a limbii române. N-am atâta spaţiu, încât să citez După apocalipsă, cu frigul ei, cu faţa gri, dar cine are nevoie de iluminările unui poet, chiar mare, cum se dovedeşte Coman Şova? Cartea e plină de bijuterii şi de aforisme:
„În firea iubirii nunta şi trădarea”, „ ... o pădure în marş/ pe asfalturi fierbinţi.” „Iarna-i ou de fildeş străveziu” şi mai alert Frig: „Frig/ de-mi vine să mă strecor/ în blana unei pantere galbene// Visez la cei arşi pe rug/ ce cald le- a fost// Până şi-n inima iubitei/ a pătruns frigul acesta/ o, ce frig”.
Chiar aşa, ce frig, Coman Şova! Ce frig, în jurul unui rug, la care arde, la deplina lui maturitate, un poet excepţional, pe care era să nu-l observ, de prieten ce-mi era. Căci prietenia cronicizează, iar arta acutizează. Dacă mai poţi s-o auzi. »
„Vremea”, 16 octombrie 1997
