Dintre poeţii (şi ei n-au fost / nu sunt puţini!) pe care mi-a fost dat să-i cunosc de-a lungul a aproape jumătate de veac foarte puţini au fost / sunt şi azi de o aşa de mare şi delicată discreţie cum mi-a apărut / îmi apare Coman Şova.
L-am întâlnit pentru prima oară prin anii ’60–’70 ai trecutului veac într-una dintre cele mai entuziaste şi căutate redacţii: cea a revistei „Amfiteatru”, ale carei puţine birouri se aflau la etajul al doilea al clădirii de pe colţul format de străzile 6 Martie (azi B-dul Elisabeta) şi Brezoianu, acolo unde acum este un hotel. Era o redacţie mică, dar mare prin faptele celor ce lucrau în ea şi despre care am mai scris (şi nu o dată!) cu mare bucurie şi plăcere, amintindu-mi cum pe acolo au trecut aproape toţi poeţii şi prozatorii pe care istoria literară avea să-i acrediteze sub numele de „Generaţia ’70”, adică cea reprezentată de Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Cezar Baltag, Constanţa Buzea, Ana Blandiana şi încă mulţi alţii care nu numai că au adus un suflu nou în peisajul cultural până atunci dominat de Dan Deşliu şi Eugen Frunză, de Eugen Jebeleanu şi Maria Banuş, ci au îmbogăţit patrimoniul beletristicii naţionale cu volume ce au a comunica viitorimii mesaje de adâncă simţire, simbolice pentru un nou mod de a gândi şi de a concepe o operă literară (...)
Alături de Ion Băieşu, redactorul-şef, şi de Fănuş Neagu, adjunctul lui, Coman Şova făcea parte din staff-ul revistei, fiind secretarul general al „Amfiteatrului”, adică omul pe sub ochii căruia trecea publicaţia de la proiectare şi până la apariţie. Cine citeşte aceste însemnări ale mele şi a lucrat / lucrează în presă, sau are cât de cât idee despre structura unei redacţii ştie ce înseamnă să fii secretar general. Ştie că pe umerii acelui om apasă, dacă pot zice aşa, aproape întreaga răspundere a tipăriturii, căci dacă un redactor-şef sau un adjunct din varii motive mai pot „scăpa” câteva ceva, secretarului general nu-i este permis acest lucru. Acum, dupa ani şi ani de zile, l-am reîntâlnit pe Coman Şova iniţiind împreună scoaterea revistei
„Bucureştiul literar şi artistic”.
A trebuit să se întâmple asta pentru a fi mai des lângă Coman Şova şi pentru a descoperi (poate în ceasul al doisprezecelea!) că în persoana lui se află şi un poet de mare sensibilitate şi, mai ales, foarte original. Un autor care publică puţin, cu parcimonie, dar atunci când o face se dovedeşte a fi un poet ce atinge altitudini lirice nebănuite. Acum, la senectute, s-a hotărât – totuşi! – să-şi adune într-o antologie poemele risipite, de-a lungul timpului, prin reviste şi prin plachete. Gest necesar şi, fără îndoială, aşteptat şi binevenit atât pentru iubitorii de poezie cât şi – mai ales! – pentru criticii şi istoricii literari.
Este greu, dacă nu cumva chiar imposibil, ca într- un scurt portret cum este acesta să faci un tur de orizont al liricii practicate de secretarul general al „Amfiteatrului” de pe vremuri. Coman Şova are universul său propriu, imaginar, în care întrebările şi neliniştile, sentimentele şi atitudinile apar ca o sublimare, ca o întruchipare artistică a realităţilor care l-au / îl agresează din toate părţile. Revolta, spaimele, meditaţiile se regăsesc în metafore şi construcţii surprinzătoare. El vede „pădurile în marş/ pe asfalturi fierbinţi” şi ne spune că „chiar aici, în miezul oraşului/ singurătatea vine de pretutindeni”, în vreme ce „lângă inima obosită de ultimul poem/ e liber pieptul să respire păsări”. Dincolo de tot şi de toate, însă, poetul a fost şi a rămas un visător incorigibil, cum limpede şi frumos se poate vedea, între altele, dintr-un poem intitulat, deloc întâmpător, Visez un loc: „Visez un loc de pace cu animale blânde/ şi pini stufoşi cu ace argintii/ şi cerul sfânt ca miercurea-n amurg/ şi stâncile de psalm pustii/ să curgă apă lină pe prund de ceară moale/.../ mă contopesc cu iarba şi fără rugăciune/ las umerii să crească pe astrul nimănui”...
„Litere“, revistă lunară de cultură a Societății Scriitorilor Târgovişteni, nr. 5, 2012
