«În Astrul nimănui (1970) şi Marival (1974) se exprimă o conştiinţă civică în felul lui Adrian Păunescu, gata să certifice şi inutilitatea cuvântului artistic prin raportare la suferinţe şi nedreptăţi considerate foarte general: „Sunt pleoapele grele de-a umbrelor silă/ Şi carnea amară de sens contrazis/ De zgomot, de fum, de carbon, de argilă/ De feţe pictate în griuri închis/ Şi doare auzul de vorbe-mplântate/ Ca faruri în noaptea de glod cântător–/ Şi piere lumina-n perdele lăsate/ Şi vorbele spuse vreodată mă dor.” (Elegie). Timp astenic e titlul unei poezii definitorii şi dominanta altor volume în care se rimează clasic; Cuvinte de reazem (1977), Poeme (1980), Unul cu altul (1983) şi Căderea fructului (1989) prezintă un bărbat obsedat de iubiri statornice şi efemere (nu mai puţin profunde), gata să-şi etaleze vulnerabilitatea şi tristeţea: „Şi tragem iarna toată peste noi/ Şi iarna se acoperă cu floare/ Tu vei găsi trifoi cu patru foi/ În cântecul iubirii care doare/ În iarna caldă de zăpezi apoase/ Va ninge într-o joi/ priviri pioase...”. (Într-o joi). Totuşi, o lirică reţinută, decisă, precisă, care ar trebui să evidenţieze forţa interioară capabilă să renunţe la numirea cauzei unui efect grav sau o numeşte fără a insista asupra efectului în care se adăposteşte sacrificiul.»
Istoria literaturii de azi pe mâine, Editura
Semne, Bucureşti, 2009
