«Cele trei volume cu care Coman Şova a intrat – cu un debut tardiv – în circuitul poeziei contemporane par să justifice încrederea într-un talent ponderat şi mai ales de sine stătător, evitând pastişa şi imitaţia sterilă. ( … ) Coman Şova îşi acordă exprimarea eului poetic cu poemul scurt, concentrat, confesiv. O pudoare a afectelor şi a reacţiilor psihice şi temperamentale îl face să-şi surdinizeze avânturile, să-şi cenzureze posibilele efuziuni. De fapt, poezia lui Coman Şova e adânc impregnată de melancolie, frizând uneori deznădejdea. O deznădejde surdă, neclamată agresiv, stare difuză a celui copleşit de inerţii şi imobilităţi, o descurajare izvorâtă din conştiinţa limitatei condiţii biologice, din imperfecţiunile naturii umane, din contactul vulnerant cu forţa malefică a unei faune groteşti, proiecţie a coşmarului său de om aspirând la linişte şi puritate. Poezia e pentru Coman Şova puntea de salvare din universul goyesc în care se simte claustrat: „Veghez printre cuvinte rătăcit,/ Cu braţele-alungite în rece alb de lună,/ Păianjen de lumină în marmură-adormit,/ Când drumurile-s sparte de zgomote şi tună./ Se soarbe-n sine râsul nefiresc/ În jur nu văd de-ntunecate feţe/ Şi umerii şi mâna şi ochii mă uimesc/ Vin păsări mari cu ciocul să mă- ngheţe” (Rătăcit). Punţi de salvare dintr-un univers când terifiant, când saturat – bacovian – de cenuşiul invadator al plictisului, al obtuzităţii şi nereceptivităţii semenilor: „E-atâta gri în vorbă şi port atâta gri –/ Prieteni gri veghează pe alţi prieteni gri –/ Nesomnul gri, în sânge, brăzdează urme gri... ” (Gri). Sunt prezente, de asemenea, în versurile sale, iubirea, conştiinţa împlinirii şi a continuităţii creatoare, a dedublării în urmaşi, evadarea în zona afectivă şi imaculată a copilăriei, contemplarea tonică a frumuseţilor spirituale ale patriei. Coman Şova nu e un citadin. Zugrăvirea – sugerată – a mediului citadin împrumută uneori accente kafkiene: „Odaia se măreşte ca o disperare/ Aerul se dilată în somnu-mi/ Şi liliecii fug cenuşii, liliecii.../ Sunt singur,/ Spaţiul răsuflă enorm... ” (Nesomnul). Poetul are – obsesiv – nostalgia copilăriei şi-a pădurilor, ca zonă a purităţii: „Aş vrea un loc de pace, cu animale blânde/ şi pini stufoşi cu ace argintii,/ Cu cerul sfânt ca miercurea-n amurg/ Şi stâncile de psalmi pustii/ Să curgă apă lină pe prund de ceară moale,/ Vreau păsări răguşite mirate de adânc,/ Să simt în sânge zborul de răcoare” (Visez un loc).
Deşi ponderea versurilor, inventariate în aparenţa lor textuală, ar cădea pe poezia erotică, Coman Şova nu e un poet consacrat poeziei de dragoste. Erosul e la el doar un pretext meditativ. Şi de fapt, în afara unor poeme – mai ales din volumul Marival – sanctificând femeia creatoare de viaţă, miracolul maternităţii – restul poemelor erotice exprimă chiar refuzul, adesea violent, al patimii împovărătoare, strivitoare. Poezia erotică este la Coman Şova doar un mijloc de a-şi comunica meditaţiile privind sinuozitatea plină de obstacole, a drumului vieţii, reflecţiile la împliniri şi eşecuri (...).
Ultimul volum – Cuvinte de reazem – marchează, evident, un crescendo valoric. Poezia lui Coman Şova pare într-o fază de reorganizare, despovărându-se de balastul tatonărilor metaforice. Generalizându-se, câştigând în profunzime ideatică şi în acuitatea sugestiei, laitmotivele întrezărite în volumele anterioare – albul, simbol al setei de puritate, lumina, simbol al vieţii, al dăinuirii, pădurea şi cerbii copilăriei (mărturisiri tacite, deliberate, ale asimilării unor sugestii eminesciene trecute şi prin percepţia poetică a lui Labiş): „Pădurea mea este vie,/ Timpan de căprioară,/Apele pădurii mele sunt vii,/ Fugă a mânjilor murgi pe coline,/ Cerul pădurii mele este viu,/ Aramă bătută-n amurg de privirea fiilor./ Pădurea se întunecă/ Zăpada ţipă/ Când paşi străini o ating” (Veghe), zăpezile, metaforă bivalentă trimiţând, succesiv, la candoarea albului şi la extincţie, la involuţie, la mortificarea îngheţului („Cărări fără şir, fără lumini, fără urcuş,/ Paşi fără drum, fără dor, fără mişcare.../ Şi va veni un anotimp/ Peste toate nopţile trecute şi netrecute/ Până la cuvântul „am ajuns”/ Se vor aşterne zăpezile/ Peste sângele meu/ Şi întregul poem al naşterii/ Încărunţi-va... » (Paşi fără drum), sângele, simbol al continuităţii – înlesnesc, aici fixarea unui profil de poet distinct. (...)
Concentrarea aforistică e vizibilă şi în poezia patriotică. Patriei, poetul nu-i închină ode grandilocvente, mărturisindu-şi, în schimb, identitatea organică, aşa ca în poemul Ca însumi, cu care se deschide volumul Cuvinte de reazem: „A mea de mult, acum şi peste zări/ O pot cuprinde-n arbori şi în iarnă/ În clătinarea ploilor pe mări,/ În brazda macilor ce se întoarnă/ În sânge, respiraţii, iarbă, lapte,/ În pânzele topite sub stelele de-acasă,/ În curcubeie, irişi, dulcea carte,/ În toate este ea, de vis, frumoasă,/ Ca însumi fără moarte”.
Literatura română contemporană, vol. I – Poezia, coordonator Marin Bucur, p. 532–534, Editura Academiei, Bucureşti, 1980 Marian POPA
„Cum nu ne-a fost uşor să reducem la o singură trăsătură poezia din ultimul volum al lui Coman Şova, am folosit, mai întâi, un grup de aproximaţii: aşadar, reţinere, discreţie, decizie, imperaţie, precizie, concizie. Apoi, am găsit că aceste calităţi formează un sistem al cărui factor de organizare este certitudinea forţei interioare. Ceea ce la alţii este indiciu al nedeterminării şi al relativizării, la Coman Şova, devine, prin forţa interioară, reţinere şi discreţie. Discreţia, caracterizând atâtea poeme, este semnul celor puternici: a nu spune totul despre tine sau despre obiectele exterioare ale acţiunii tale presupune efort. Adică sacrificiu. Practic, în poezie, această discreţie înseamnă lacună, understatement, înseamnă uneori prezentarea sentimentelor prin curba indefinită a unei sfericităţi einsteiniene. Discreţia înseamnă înfăţişarea cauzei fără a reprezenta şi efectul; înseamnă, simetric, reprezentarea efectului fără a numi cauza. Iată absenţa cauzei în Gravitaţie: „uneori/ ca bunăoară în după-amiaza de azi/ gravitaţia/ ce altceva poate fi?/ mă atrage şi mă cheamă/ de parcă i-aş fi sclav/ mă ţine strâns în pumnul ei/ nu cumva să mă împrăştii aiurea// oasele nu mai rezistă/ o să-i facă jocul/ vor cădea mai jos decât carnea/ şi carnea o să cedeze/ căzând mai jos decât auzul/ şi auzul/ se va lăsa// eu/ voi mai stărui cât voi mai stărui/ şi- o să mă las/ mai jos”. Discreţia şi reţinerea mai înseamnă obligaţia de a nu numi, dar nu şi aceea de a fi evaziv; înseamnă să fii precis, dând în acelaşi timp misterului o formă de existenţă, ca în poemul Oriunde: „aproape de arbori, în mijlocul oraşelor/ în preajma zgomotelor/ în întunericul din jur/ aplecat peste vreo vârstă trecătoare/ sau în altă parte/ în grădini publice/ la portocale/ pe băncile trenurilor/ oriunde/ o poţi întâlni”. Aceeaşi reducţie la pronominal şi timp cu persoană verbală în surpriză: „a venit/ când nu era aşteptată/ spărgând ramurile cenuşii/ ale caişilor// a înfiorat pământul/ cu paşii ei calzi şi umezi/ aducând lumina/ dis-de- dimineaţă.” (Primăvară) Stilistic impresionează decizia, laconismul refuzând ermetismul însă, în favoarea preciziei extreme. Caracteristică deciziei este, normal, marca imperativă – de la extrema paremiologică la aceea afectivă. Urmaşii e un poem construit prin repetiţia imperativă care deschide aproape fiecare vers: „să vină toţi fiii...; să vină dinastia mea de fii...; să vină Absalom... Monolog acumulează de asemenea imperaţia prin aproape fiecare verb de începere a versului: „treci prin visele lor până la ultimul; îndepărtează-te cu faţa la ele.” Poemul este imperativ („fă-i ghirlande din cuvintele tale”) şi chiar absolut: „fă tot/ fii tot/ ... / fii precum vrea/ fii mai mult”. Şi poate că aceste rânduri ar putea avea un sfârşit mai bun decât oricare altul în poezia În întâmpinare, care deschide volumul, corelaţie ciudată şi eficient tulburătoare de reţinere şi iminenţă, de defulare şi certitudine lapidar-aluzivă: „pădurea aceasta îmi ajunge/e atât cât îmi trebuie/ aer este destul/ o să respir cu măsură// cuvinte am/ încă mai am/ o să le aleg pe cele potrivite/ ca să-ţi ies înainte// Şi de n-o fi prea multă lume/ poate ne vom întâlni”.»
„România liberă”, 13 decembrie 1980
