«Modul favorit al poeziei lui Coman Şova este cel al invocaţiei, al rugii. Poetul cere ocrotire, dragoste, îndurare, linişte, cei invocaţi fiind femeia, „voi, copiii mei”, Zeul, şi, fireşte, la vocativul frecvent şi aproape impersonal al poeţilor, Dumnezeu (Doamne, Părinte). (...) Astrul nimănui (Ed. Eminescu) este – în ciuda serioaselor rezerve formulate până acum – cartea unui poet real. Cu deosebire, Coman Şova reuşeşte să-şi apropie poezia în elegiile despre oboseala şi descurajarea recepţiei. Astfel, la pagina 15: „Sunt pleoapele grele de-a umbrelor silă/ Şi carnea amară de sens interzis/ De zgomot, de fum, de carbon, de argilă,/ De feţe pictate în griuri închis.// Şi doare auzul de vorbe-mplântate/ Ca faruri în noaptea de glod cântător/ Şi piere lumina-n perdele lăsate./ Şi vorbele spuse vreodată mă dor” (Elegie). Oboseala acumulată duce până la neîncrederea vremelnică în propria materialitate: „Pasărea cade albastră scânteie,/ Braţul adoarme lipsit de putere/ (...)/ Eu însumi mă simt o părere” (O părere). În asemenea stări de spirit, e obsedant zgomotul, care împiedică reculegerea, contemplarea („Poeţii-s stingheriţi de zgomot”, spune Şova): „Zgomote, zgomote/ Cuiele, spinii şi lemnul/ Pe care zace liniştea/ Cu braţele zdrobite”.
Coman Şova ne pare, la ora acestei cărţi de debut, un poet pe care îl putem aştepta în continuare. Destule poezii din Astrul nimănui justifică încrederea. »
„România literară”, 12 noiembrie 1970
