«Nu s-ar putea spune că suntem invadaţi de cărţi al căror titlu să răspundă tuturor calităţilor ce i se pot pretinde, dar e sigur că titlul noului volum de versuri al lui Coman Şova este o perfectă expresie sintetică atât a spaţiului liric specific poetului, a ideilor şi obiectelor care îl populează, cât şi a rostirii poetice ca atare. Cuvinte de reazem, această expresie, înseamnă o trăire lirică interesată în primul rând de factorul emoţional şi abia apoi de modul transcrierii propriu- zise a semnificaţiilor acestuia. Coman Şova scrie o poezie făcută din cuvinte străine de tensionări şi dileme esenţiale, o poezie în care chiar şi elementele considerate generatoare de stări conflictual-convulsive (moartea, eşecul, iubirea, absurdul etc.), suferă un proces de îmblânzire, de estompare a laturii dilematice în favoarea celei revelatoare, o poezie senină, echilibrată, nu imnic-emfatică, nici de retorică sterilă, ci altoită pe o convingere puternică, după care „Cine mă caută în miezul nopţii,/ În miezul sufletului,/În miezul copiilor,/ Mă va găsi totdeauna/ Cu apa şi aerul şi reazemul/Aici lângă podurile mele” (Cine mă caută). Spaţiul poetic este dominat de o solemnitate specială, nu hieratic-austeră, ci încărcată de simbolurile creşterii (vegetalul, bucuria iubirii, sentimentul patern, extrem de frecvent în acest volum), care corelate cu motivul zăpezii (uniformizarea realului în numele purităţii) şi al sângelui (înţeles blagian, ca o organică întrupare a tradiţiei în posteritate) generează o poetică a încrederii în real. Tonul moralizator (aproape niciodată obositor sau gratuit) al multor poeme cenzurează orice stridenţă; simplitatea concluziilor şi sfaturilor (Dacă poţi, Numai a ta, Dincolo de tine, Timpul zboară etc. ) şi echilibrul – niciodată forţat – al acestora circumscriu spaţiul poetic într-o atmosferă însemnată de problema perenităţii, sub toate aspectele acesteia: „Fiii mei/ Întotdeauna/ Vor fi între mine şi fructe/ Aici/ În locul unde mă visează iarba,/ Vom dezveli împreună cuvântul/ Până la miezul lui de reazem/ Şi nimeni nu ne va clinti din amintiri" (Şi nimeni).
Asistăm la o extindere a elementului patern, faţă de senzualitatea delicată din Astrul nimănui şi Marival; erotica îşi menţine un loc esenţial, dar dublată de umbra aducerii-aminte (Rămâne doar), a şovăirii (Renunţare) sau a iubirii himerice (Fără nume). Câteodată, însă, energia imaginii creează un poem ca Sorbind înălţimi:
„Imnuri/ Peştilor sclipind fosforescent în adâncuri,/ Cerbilor fantastic sorbind înălţimi,/ Pământului alergând în explozii de cai/ Când sfinţii-s seduşi de femei şi în rai”. Preferinţa pentru imagistica sanguinară nu trebuie să ne înşele, pentru că aceasta nu propune o lume sfâşiată, o abisalitate morbidă sau un freamăt ascuns în capcanele trupului; sângele este în această poezie un element sfielnic (Spre tine), care nu incendiază, ci luminează (Noaptea trează), care se limpezeşte sub zări (Paşi fără drum) şi care chiar şi atunci când se înfruptă din plăcere, o face în numele rodirii şi nu al patimii („Împodobit de erori ca o livadă cu fructe”). Rod al acestei solemnităţi blânde şi calde, fiul – căutat, sfătuit, mângâiat – din aceste poeme, apare înconjurat nu de întrebările, ci de răspunsurile unui călăuzitor care, dacă inventează idei- capcane, nu o face decât în numele aflării echilibrului.
Fără a fi egală cu sine (cele peste 100 de poeme putând fi cu greu reunite sub semnul unei unice formule critice), jubilând sau lăcrimând, încercând să tăinuiască dilemele şi să le elucideze prin seninătate, să vindece prin chin şi să tulbure prin limpezime, Cuvintele de reazem ale lui Coman Şova devin martorii fideli ai unui spirit împlinit („Totdeauna am fost chinul meu şi norocul,/ Rodul, pădurea şi proorocul”) şi care – fie îşi va schimba sau nu maniera de exprimare poetică – va rămâne sub unghiul de incidenţă al echilibrului: „Dăruindu-mi vedenii, coşmare/ Totdeauna/ Liber să-mi caut/ O eliberare” (Totdeauna)»
„Luceafărul”, 22 aprilie 1978 M. N. RUSU
«Coman Şova vede în poezie un mijloc de salvare existenţială, un prilej de eliberare dintr-un spaţiu de plumb. Versurile sunt vecine cu atmosfera desenelor lui Goya ori a paginilor cu măşti davinciene. Privirea poetului „e stoarsă de privelişti gri”, pleoapele îi sunt
„grele de-a umbrelor silă”, el e înconjurat de „feţe pictate în griuri, închis”, în vorbe se aude gri, umbrele se întind cu zgomot apocaliptic, spaţiul însuşi pare masca de frig a unui coşmar, prietenul Horaţiu a dispărut, „suntem în zodia celor doi gropari”, căci „E vremea nerâvnită când totul este gri/ Un geniu gri veghează să fie totul gri,/ Cad mângâieri de gheaţă pe nişte lacrimi gri;/ Pe undeva, în umbră, pluteşte doamna gri”.
Dintr-un asemenea spaţiu ambiguu, poetul vrea să evadeze, înţelegând poezia ca un prim gest al luminii. Fără a fi o lirică tenebroasă şi contorsionată, ea are siguranţa unui sonet, Şova ştiind cu precizie să-şi delimiteze intenţiile şi simbolurile. Poezia lui este o rugă (şi o nostalgie totodată), către un spaţiu imaculat, de transparenţe vegetale, dominat de lumină şi roade ca într- un eden al păgânătăţii primare (...)
Între debuturile acestui an, Coman Şova aduce geometria spaimelor cromatice, în opoziţie cu asimetria lingvistică a unor colegi de serie. El nu exagerează în tonurile negre, dimpotrivă, desenul sentimentului e iluminat şi sugestiv ca o semnificaţie. Însăşi structura volumului nu se arată altfel. Organizată cu clarviziune, ea se prezintă unitară, fiecare piesă concurând la relevarea unei poetici în devenire.»
„Viața studențească”, 11 noiembrie 1970
