Din Literatura romana de azi: Poezia-Proza
Anul debutului cu volumul Astrul nimănui a fost, pentru Coman Șova, unul al marii „concurențe“ pe piața bunurilor simbolice pentru că, iată, în 1970, au debutat George Astaloș (Șodron), Emil Brumaru (Versuri), Mihai Ursachi (Inel cu enigmă), Cristian Simionescu (Tabù), iar, în preajmă, cu un an înainte sau după, în edituri și în librării, se aflau, tot la debut, Angela Marinescu, Adi Cusin, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Mircea Dinescu, Dinu Flămând, Adrian Popescu, Ion Cocora, Horia Bădescu; un context problematic pentru un poet „venit“ din publicistică și dramatrugie, dar mărcile stilistice ale cărții de debut au făcut diferența: Coman Șova cultivă, în Astrul nimănui, valorile clasice ale poeziei, are încredere în rimă și ritm, în orfism și elegie, într-o vreme a experimentelor, a onirismului, cu binecunoscutul „episod“ al anilor ʼ70: „Sunt pleoapele grele de-a umbrelor silă/ și carnea amară de sens interzis/ de zgomot, de fum, de carbon, de argilă,/ de fețe pictate în griuri, închis./ Și doare auzul de vorbe-mplântate/ ca faruri în noaptea de glod cântător/ și piere lumina-n perdele lăsate,/ și vorbele spuse vreodată mă dor“ (Elegie). Mai mult încă, frapante în cartea de debut, într-un timp al tuturor contestărilor „ateiste“, rămân rugile lui Coman Șova, intens simbolice în orizontul sentimentului religios: în rugăciune sunt ocrotirea și speranța (Cuib de silex), lumina lui Crist (Joc de aer), salvarea din deriziunea universului gri (Cumpăna nopții, O mână de etern), fantasma marelui Will (Rugă), cornul abundenței (Ruga fierarului), dar și acest cal alb, metaforă obsedantă a acestei prime cărți: „Doamne, adu-mi calul cel plecat în nori,/ ia-l de frâu și vino să-mi asculți un gând:/ eu m-am tot născut de atâtea ori -/ adu-mi calul, Doamne, calul alb și bland. / Mă grăbesc, Părinte, vreau să plec cu el/ într-o lume mare, cu tăcerea-n geamuri,/ să crească înserarea lină pe-un inel,/ dintr-o coapsă crudă oglindită-n hamuri./ Adu-mi calul, Doamne, cel tăcut ca piatra -/ l-am mânat să pască nouri în april -/ vreau să-alerg pe coama-i cu tăcerea toată,/ nu mai vreau, Părinte să mă-ntorc copil“ (Stare de târziu).
Nu doar mijloacele de expresie lirică sunt diferite în peisajul poetic al epocii, „brăzdat“ de onirism și de recuperarea, fie și fragmentară, a curentelor interbelice, întrerupte brutal de realismul socialist al anilor ʼ50, dar cartea de început a lui Coman Șova țintea, atunci, încă mai departe. Spațiul poetic e unul în surpare, e adevărat, cu „întunecate fețe“ și păsări mari „cu ciocul să mă-nghețe“, unde razele sunt putrede și pasărea „ciungă“, extazele sunt negre și săniile, tot negre, cad într-un abis „de var“, dangătul e de tuci și timpul astenic, albastrul e încruntat, iar tavanul e pietruit cu nenoroc, în fluiere de soc se aude prohodul de Vineri; nu e încă un decor (și) expressionist, „trauma“ aceluia fiind căutată de Coman Șova în înțelesurile pe care le are culoarea gri, fixată într-o lungă serie de poeme din volumul de debut: priveliști gri în Cumpăna nopții și fețe pictate „în griuri, închis“ (Elegie), copiii au părul gri (Cuib de silex), străzile sunt gri în Când „a nu fi“ și frigul are „fața gri“ într-un crater gri (După Apocalipsă), iar luna „poposită în vizuini“ fată „fără țipăt pui de tăcere gri“ (Visez un loc), gri e plumbul lui Coman Șova: „E-atâta gri în vorbă și port atâta gri -/ prieteni gri veghează pe alți prieteni gri,/ nesomnuri gri în sânge brăzdează urme gri./ Citesc aceeași carte cu glas de ceară gri,/ cad păsări amețite înfrânte în tării,/ e-o slujbă ne-ntreruptă cu-obositorul gri./ Un zgomot gri se-așază pe-acoperișuri gri,/ în anotimpul leneș al unor nașteri gri,/ e geamul gri și ușa și umbrele sunt gri./ Atâta dor de iarbă cu gri în ochi eman/ că-mi vine să las totul de gri și pentru gri/ și să mă duc în ceață, la fratele-mi cuman“ (Gri). În peisajul gri, ființa e o umbra cu ochi orbi, aflată exact acolo unde gri-ul, în gama cromatică, ocupă centrul culorilor între alb și negru, între galben și albastru; e o culoare a tranziției, a evoluției spre înalt sau înspre lutul arghezian: gri e cenușa, durerii, a doliului (pictorii Evului Mediu îl înfățișau pe Iisus, la Judecata de Apoi, în veșminte gri): „Pe undeva, în umbra, plutește doamna gri,/ mi-e mâna vinovată de voalurile ei gri,/ de păru-i gri, de geana, de sângele ei gri,/ de-o ațipire scurtă pe-o crudă blană gri,/ Port semnul vag pe umăr al dinților ei gri,/ ajuns-a chinu-n unghii cu-ntârziere gri,/ mi-s vorbele amare de silă și sălcii,/ pe undeva în umbra plutește doamna gri./ Când își coboară-n taină ascunse forțe gri/ și crește-o noapte, mare, din respirații gri,/ copacu-i gri, și iarba, inelele sunt gri;/ pe undeva, în umbră, plutește doamna gri./ Presimt un gri perpetuu și-o oboseală gri,/ când nașterea e-nvinsă de-un forceps foarte gri,/ aprind întreg altarul pentru-o greșeală gri,/ pe undeva, în umbră, plutește domna gri./ O tâmplă gri reține un vis cu fața gri,/ e vârsta gri când păsări de noapte cântă gri,/ seci țipete de spaimă cu prevestire gri;/ pe undeva, în umbră, plutește doamna gri./ E-o vreme nerâvnită când totul este gri,/ un geniu gri veghează să fie totul gri,/ cad mângâieri de gheață pe niște lacrimi gri;/ pe undeva, din umbră, plutește doamna gri“ (Doamna gri).
În Astrul nimănui, poetul structurează ceea ce aș numi tema-pivot a poeziei sale: pădurea de pini desemnează o sferă semantică unde se asociază bradul și cetina pentru a fixa atât locul de pace, vegheat de „pini stufoși cu ace argintii“ (Visez un loc), cât și (pe)trecerea în mineral, dincolo de bine și dincoace de rău: rășina pinilor din O mână de etern, cenușa „în părul țipat între pini“ (Timp astenic), răcoarea dintre „pinii blânzi“ (Noapte) ori blănile roșcate „ninse“ pe lavițe de brad (La mantinelă) adună toate înțelesurile pe care pinul, bradul și cetina le dezvoltă atât în tinerețe, vigoare, mândrie, curaj și verticalitate masculine ˗ „copac al voinței de a trăi“, cum îi spunea A. Schopenhauer ˗, cât și în funebru, doliu și tristețe: într-o ambivalență acroșantă, ca în Eu știu o umbră, unde cetina e speranță și loc de întoarcere, de după ce ființa va fi trecut, cu luntrașul, râul uitării, Lethe: „Mă smulg din carne și din rădăcini,/ să mă destram prin glas în vânt/ și sunt ușor de-atâtea vini,/ și necuprins de doliu și cuvânt./ Mi-e vorba măsurată părăsind femeia,/ un fluier fără cântec, noapte oarbă,/ eu știu o umbră-n brazi și la aceea/ o să mă-ntorc, în cetină și iarbă“.
O carte a destrămării și recompunerii, din tată în fiu, din azi în ieri este Marival (1974), o carte a fiului așteptat, pe care poetul va fi scris-o într-un „pustiu de mesteceni“:„La început de anotimp să știi că te aștept,/ îți voi încredința un tărâm de atins,/ va fi o livadă cu ionatane alături./ Nu va ploua trei zile de la nașterea ta,/ ca vechii părinți să aducă/ sufletul lor mare în copii…/ Îți voi lăsa distanțe lungi să le porți/ până când ai să fugi cu iubita/ într-o insulă mica,/ pentru o joacă în doi, pe o plajă de aur./ Eu voi fi mai departe,/ și slovele pe care le las/ să le uiți între pini și ninsoare“ (În așteptarea fiului). Într-o altă ordine, poetul ˗ depre care au scris, în timp, texte critice pertinente, Nicolae Balotă, Dan C. Mihăilescu, M.N. Rusu, Ilie Constantin, Dorin Tudoran, Tia Șerbănescu, Marian Popa, Alex. Ștefănescu, Daniela Zeca, Nichita Danilov, Dumitru Radu Popa ˗, riscă poemul patriotic, astfel decât lirica năruită în retorica găunoasă a epocii, iată: „Nu cânt o patrie amețitoare în nimburi și în cai,/ nu pun decor de jertfe în pustiu/ și nici armuri de-aramă pe gurile de rai,/ cânt patria la ora în care scriu./ Cunosc o fugă înspre aceste vremuri,/ din rădăcini, prin seve, către floare,/ din zimbrii aprigi către pânze albe,/ din săbii late apărând hotare./ Prin ierburi mari mai stăruie cuvinte/ lăsate de părinți să le-nvățăm,/ cu dreapta chibzuință și cuminte/ în neamuri voie bună să le dăm./ Se mișcă ramul când ceva nu-i bine,/ și fluiere de os pătrund în somn,/ vin secete, sau vânturi sau apele prea pline,/ bărbații toți sunt ca un singur om./ Și n-am visat vreodată stăine avuții,/ doar pe-ale noastre, da, le vrem păstrate/ pentru fii și fiice, pentru fii/ și pentru-a fiilor de fii cetate./ Nu cânt o patrie amețitoare-n nimburi și în cai,/ nu pun decor de jertfe în pustiu,/ și nici armuri de-aramă pe gurile de rai,/ cânt patria la ora în care scriu“ (Se mișcă ramul) Credibil în astfel de poeme, Coman Șova se întoarce, totuși, în orizontul mito-poetic, în fond, la structura de profunzime a poeziei sale, când se fixează în constelația simbolică a calului, în „mitul uitat“ al calului „de aer cu aripi de foc“ (Mit uitat), al cailor din legende, „amirosind a fugă“ (Internat de fete) ori al calului funebru, în asociere cu cetina din cartea precedentă: „Fug – iar fug și iar sosesc mereu,/ ce greu îmi vine să tot fug întruna,/ fântânile-s bolnave și hamurile reci,/ vin caii iar-/ lăsând duminicile-n urmă,/ o luni în față vine,/ vine-o luni/ când zilele sunt trepte-alunecoase./ Vin caii iar -/ și eu mă culc sub cetini/ și cobor în var“ (Vin caii iar). În acest simbolism al calului, care duce ființa în patul de cetină al reîntoarcerii, Coman Șova dezvoltă, în Marival, o poetică a departelui, învăluită în nostalgia unui „nicăieri“ al tuturor speranțelor și deznădejdii: ochii ard depărtarea, cum scrie poetul în Întoarcerea lui Ulise, ființa se pierde în somnie și uitare; „Și ești aici fără cuvinte,/ lângă inima obosită de ultimul poem,/ E liber pieptul să respire păsări./ Ura! Cu paharul subțire în mâna frumoasă./ Ura! Pentru de-acum înainte./ Plecăm oriunde-n depărtare/ când se lasă noaptea fără lună,/ Țipete în aer ne încălzesc pupilele/ și ne arată încotro/ vom adormi/ până-n uitare“ (Până-n uitare). Cuvinte de reazem (1977) părea că aduce o geografie filtrată prin lirism („E sărbătoare acum, aici, pe Armenească,/ și trează noaptea ce mă înconjoară./ Arama sună ca în preistorie,/ aerul prin liliacul înflorit e alb,/ alb“, scrie Coman Șova în Noapte de Paști) și o întâmplare tragică a anului (cutremurul evocat în Într-o seară, Lumina a tăcut, Magnoliile, Moment, Răgușit de tăcere); numai că poetul, prieten la cataramă cu Ecleziastul, cum își spune („Ce stă în firea lucrurilor/ se întâmplă,/ și ce se întâmplă se va mai întâmpla“, scrie Coman Șova în Nevoie de alb), se împacă definitiv cu firea și, atunci, în 1977, în răspăr cu epoca, invocă, aproape că strigă libertatea: „Fii liber, poete,/ să vezi ceea ce nu poți atinge,/ liber, pasăre în cerul înalt;/ lumea să fie a ta, ca pădurea a cerbului,/ să alergi la izvorul care ți se pare cel mai dulce,/ să stai în locul cel mai însorit,/ sau cel mai umbros, cum îți place;/ să fie chin, să fie foc, să fie cădere,/ liber să suferi în erori,/ să te îngropi în nisipuri,să plonjezi în mare,/ să intri în Turnul Babel/ cu trei lucruri esențiale:/ pâine, struguri, nesomn,/ Să suferi de frig, de veghe, de dor,/ să fii iubit, să fii alungat,/ rătăcit prin rai și prin fiere,/ liber să ceri, să vrei, să exprimi,/ liber să creezi, să dispari, să amâni, să nu fii;/ liber să spui, să discerni, să fii tu;/ liber să plângi, liber să râzi, liber să alegi/ din toate erorile lumii pe cele care sunt ale tale,/ din toate bunătățile lumii pe cele care sunt ale tale,/ fără rezerve,/ fără niciun fel de rezerve,/ Inima! Imagine a Pământului./ Inima! Imagine a Universului știut și neștiut./ Inima vrea, frica rabdă, viața trece,/ Viața trece, inima ia, frica dispare/ Ca în visul poetului fără somn“ (Fii cum îți place). Nici în această carte Coman Șova nu-și părăsește orizontul mito-poetic; dimpotrivă, îi adaugă ochiul lupului, unde poetul caută „odihna“ (Nopți albe), caii de aer care aduc musafiri „fantome de aer“ (Rămâne doar), nevoia de alb („Sunt dornic de alb, de viscol și risc,/ cum dornici sunt mieii de glonțul luminii“, spune poetul în Cuprindeți-mi brațele) și, mai ales, pădurea de pini (cu bradul, cerbul, tisa și lupul de acolo), locul ales al (re)întâlnirii cu fiii, al liniștii și împăcării ˗ spațiul de identificare de unde se poate veghea totul: „Ninge în toate pădurile de brazi/ cu fulgi de ger albaștri,/ se răstoarnă codrii în visele cerbilor/ cu umbre de lupi alergând./ Nopțile sunt albe, cu luna căzută/ în creștetul tiselor vechi./ Pădurile,/ sufletul străveziu al cetății,/ veghează“ (Sus). Mai mult încă, pădurea de pini e a învingătorilor ˗ „Învinșii nu respiră aerul pădurilor de pini“, se spune în Acolo unde, în vreme ce orașul e al surpării și deriziunii: „Se bulucesc fantome pe străzi,/ agățate de părul lung al femeilor./ Merg laolaltă, întrepătrunse,/ fantomele mafioților/ cu ale fecioarelor și pustnicilor,/ fantomele pisicilor negre împletite/ cu ale vrăjitoarelor,/ văduvele vaporoase, pușlamalele și câinii vagabonzi/ formează un nor gros de ceață/ în coada cometei./ Am mai văzut neluate în seamă/ unduitoare, ploioase, nedecise,/ fantomele sex-simbolurilor și-ale artistelor diafane./ Merg și eu cot la cot cu ceața,/ ascult glumele aburoase/ chicotite de unul care și-a luat inima în dinți/ și a murit de tânăr“ (Ceața).
Despre pădurea, de această data tăiată, cu cerbul care adună vărstele în coarnele sale și caii de ceață ai „nopților mute“ scrie Coman Șova și în Poeme (1980), placa turnantă a poeziei sale; pădurea identifică icoana mamei („Mamă,/ dă-mi polenul florilor de câmp,/ nesfârșitul umblet al seminței coapte,/ vârsta să m-adune de pe drumul strâmb/ cum se-adună iarba-n ugere cu lapte./ Și să fiu pădure,/ și să fiu poiană,/ râu adânc și rece cu mal hotărât,/ pasăre de noapte,/ numai vino,/ ia-mă ˗/ a-nceput aicea să-mi fie urât“ ˗ (Nesfârșitul umblet), relația de geneză reciprocă dintre tată și fiu, iar lumea se (re)face în structurile basmului („Se făcea că trăiesc/ într-o lume ciudată./ Noi bărbații eram aur curat,/ femeile – topaze aurii,/ toți nemuritori“; „Se făcea că noaptea/ avea o fiică de întuneric/ plecată la nuntă“, astfel se spune în (Poveste) și (Se făcea), numai că, în această carte, Coman Șova introduce, mai apăsat, relația teatrală și narativitatea: ca în această nouă poveste a alungării din Eden: „Se făcea că trăiesc/ într-o lume ciudată./ Noi bărbații eram aur curat,/ topaze aurii,/ toți nemuritori./ Se consuma lumină pe saturate/ nu tu ger,/ nu tu conflicte,/ nu tu plecări,/ nu tu veniri,/ nu tu nimic -/ aur, topaze, lumină./ Când se întâmpla/ totuși/ vreo iubire,/ cei doi erau izgoniți/ în carne omenească,/ în frig,/ în zgomot,/ în conflicte. În murire“ (Poveste). Sunt, în Poeme, mai mult, joc și mai multă joacă decât în orice carte a lui Coman Șova:e copilărire, alergare pe „un cal sălbatic“, prin „rouă de copii“ din Rouă, apoi e pionul din Șah („Sunt pionul/ care a ieșit din joc,/ stau pe margine,/ bârfesc și fluier/ în așteptarea altei bătălii“), în sfârșit, visul și tumbele arlechinului însoțesc pădurea în marșul de cucerire a orașului; „Am văzut o pădure în marș/ pe asfalturi fierbinți./ O pădure de foioase și conifere/ cu galerii nesfârșite de păsări/ invadase orașul./ Un fagus silvatica/ își rezema coatele de Intercontinental./ Păsările dirijau autobuzele,/ troleibuzele, taximetrele și furgonetele/ către linia de centură./ Sămânța plopilor piramidali/ începuse să rodească/ în răsuflarea trecătorilor,/ pe umerii statuilor de bronz,/ între vorbe,/ pe toate scările de marmură și neon,/ pe fumul țevilor de eșapament/ în părul despletit al fetelor./ Din cinematografe ieșeau/ păduri tinere de mesteceni,/ alimentarele erau pline/ de fructe sălbatice/ și ouă de dropii./ Pe bulevard,/ pinii/ înălțau un castel de cetini/ pe coloanele dorice./ În mijlocul pieței,/ stejarii/ ridicau un monument/ cât un anotimp ploios/ fără umbră./ Totul era accesibil/ în aerul îmbătător al coniferelor,/ iar pe covoarele fermecate/ ale poienilor plutitoare/ iepurii albi/ făceau tumbe“ (Vis și tumbe).
În lirica lui Coman Șova pare că fiecare nouă carte crește din cea precedentă, e o continua (re)facere a ființei în cuvânt și, deopotrivă, a cuvântului prin ființă: o temă obsesivă în poezia lui Coman Șova: „Sfâșiat de oboseală,/ cu o verde durere în tâmple,/ adorm adânc/ ca să visez cuvinte,/ mereu și mereu cuvinte,/ cuvinte pe care/ le întorc și le bat/ pe toate fețele,/ ca fierul înroșit pe nicovală/ ca să se potrivească/ cu mine,/ modelându-se după mine,/ contamindu-se de mine, molipsindu-se de mine,/ primind ritmul respirației mele,/ primind ochii și vocea mea,/ căldura mâinilor mele,/ a umerilor mei cât o armată,/ amprentele buzelor mele,/ apoi să se aștearnă venind/ la temelia unei uriașe dureri/ a facerii“, scrie poetul în Unul cu altul (1983). Mereu amenințate cu tăcerea, câteodată, „nisipoase, reci, astringente“, cuvintele conduc simbolul (și aici, pădurea care e locul unde ființa ține „liniștea pe umeri“ ori cerbul, ca un semn al libertății clamate altădată) și întâlnesc feminitatea oriunde, la Phenian, în 1981, cu Djong Hi și în Tunis, anul următor, „pe țărmurile Africii, într-un lift“, cu o „trecătoare“ care, iată, iese „străină“ ori cu femeia de gheață care „te cheamă/ cum te cheamă adolescentele/ fără reazem“ și „femeia cu pulpe catifelate“ care „mă plimbă până dincolo de iad“: femeia lui Coman Șova e feminitatea în toate ipostazele sale: „M-a luat de braț femeia bună,/ femeia măr, femeia mană,/ femeia zi, femeia lună,/ femeia dor, femeia ană./ Ea caldul sângelui îmi este/ și înflorire poate fi,/ e adevăr, e și poveste,/ e și plecare și-a veni./ E și a fi în trup subțire/ cum se-ntrupează-n fructe vara,/ cu vorba-n faptă și iubire,/ e rara avis, ana rara“ (E rara avis). Poezia e o treabă minoră, „a celor ce n-au altceva de făcut“, ne avertizează Coman Șova în Căderea fructului (1989); doar că aici se (re)găsesc propoziția poetului/ filosofului de altădată ˗„l'enfer c'est les autres“˗, joaca și jocul tragic al Celuilalt, cu (pe)trecerea în altcineva („O casă este un alt trup,/ în care intri și ți-e cald/ și e liniște/ și e duminică./ O casă este un alt trup,/ în care poți să fii mai tu,/ să te strigi pe numele mic,/ să te întinzi, să caști, să cânți,/ să țipi, să șoptești, să fluieri/ să uiți de toate fluierând,/ gemând,/ strigând, urlând./ O casă este un trup“˗ Un alt trup) și alteritatea ca o agresiune, ca o năruire a ființei: „Cineva mă ia de brat/ și mă conduce pe căi rătăcite,/ unde nimic nu mai sună/ a cântec./ Nu mai sună a cântec./ Facă-se totul precum/ n-a mai fost făcut./ Pământul se clatină,/ începe căderea„ (Rătăcire). Trasând un spațiu între mine și ceea ce văd, poetul uită caii de aer, de ceață, din cărțile anterioare și fixează aici imaginea calului cu aripile căzute: „Se târâie calul în ploaie,/ cu aripi căzute, înfrânt,/ și coama, pletoasă văpaie,/ se stinge tăcută în vânt./ O, calul cu aripi căzute,/ cuvânt amuțit si de scrum,/ cuvânt între fiarele mute,/ tăcere de fum“ (Fum).
Poezia lui Coman Șova e o epopee care începe cu rugăciunea din Ziua Facerii, a noii Geneze din Nevoia de alb (1996), întorcându-se către rugile din cartea de debut: „Ai privit un loc de pe cer/ și acel loc s-a făcut soare,/ aveai nevoie de el ca de-o unealtă/ și a devenit cuptorul făpturilor Tale/ de țărână și apă – peste care ai suflat/ și au început să se miște,/ să mișune prin grădină,/ să se rătăcească,/ să mănânce mere,/ să intre în conflict/ de Ți-au stârnit un râs/Dum-ne-ze-iesc./ Apoi, întorcându-ți fața de la ele,/ le-ai lăsat așa./ Mai târziu,/ ai sădit în carne omenească un Fiu/ ca să le arăți/ cum ai fi vrut Tu să fie oamenii,/ cum ar fi putut fi./ Si ei, L-au răstignit“ (Facere). E o poezie care se lasă scrisă și, deopotrivă, intră în stăpânirea celui care o scrie („În mâna dreaptă, în vârful peniței,/ în piept, în ochi, pe tâmple,/ în pori, în lacrimă, în respirație, în umbră,/ mă ocupă pe de-a-ntregul./ Și sunt al ei./ Sunt vocea ei, vibrația ei, plânsul ei,/ sunt mâna care scrie ce spune ea,/ pur/ și simplu/ și supus“, mărturisește Coman Șova în (Zeița), e joaca-jocul cu moartea-viață, e povestea unui cuplu al iubirii senine, departe de asprele atingeri ale voluptății și cărnii, într-o autobiografie lirică: Avem o casă undeva, sub umbră,/ a noastră./ Și pământul din jurul ei,/ al nostru/ Și pomii trăind toamna,/ ai noștri./ Și gardurile în jurul casei,/ ale noastre./ Aer amirosind a iarnă/ și lemne de fag – molidul din mobile,/ ale noastre./ Și fântâna cu apa pământului rece/ dulce aburindă – a noastră,/ a acelora care sunt Coman și Ana,/ având crestate/ în respirația lor liberă/ cuvintele/ «fără uitare de împreună»./ Fără uitare,/ de-a pururea fără uitare“ (Fără uitare). Poezia, o poveste veselă și tristă, ca viața, în „piesa“ lui Coman Șova, care se joacă de peste patruzeci de ani: cu casa închisă.
